La începutul lunii februarie, Fundația Noi Orizonturi a organizat o mini-tabără într-o sală de sport din București pentru câțiva copii din centre de plasament sau din apartamente sociale (poți să citești despre asta aici). Atunci am cunoscut o fetiță tare fâșneață, care mi-a răspuns cu mare entuziasm când am întrebat-o cum i se par jocurile și dacă a mai participat la așa ceva până atunci. „Am mai fost o dată la o activitate cu Zâna Măseluța, dacă știți. La final ne-au dat câte o periuță de dinți și o pastă”. Și așa m-a ținut în dumneavoastră de fiecare dată când vorbeam cu ea, deși-s un dop de om. Am întrebat-o câți ani are și a zis atunci, într-o doară: „Fac acum pe 17, 11 ani”. În pauza de la joacă a vrut să-mi ofere sandwichul ei și nu prea știu de ce mi-au dat atunci lacrimile. O fi fost praf în sala de sport. Când am plecat mi-a rămas în minte zâmbetul ei sincer și un miros ușor de lemne arse în sobă.
A doua zi am adunat 10 fete la mine și am făcut schimb de lucruri pe care le țineam uitate prin dulapuri, iar când a rămas casa goală, m-am trezit cu o pungă mare, plină de haine de donat. A început să-mi răsune atunci în minte „Fac acum pe 17, 11 ani”. Atunci am început, alături de prietena mea bună Adriana, care lucrează la Fundația Noi Orizonturi, munca de detectivi. Ne-am uitat prin poze, am încercat să ne amintim discuțiile cu ea, ba chiar aveam și o înregistrare când i-am luat un foarte scurt interviu. Trebuia să aflăm cum o cheamă. Adriana știe ce-a făcut, din ce baghetă magică a dat și cu câți asistenți sociali a vorbit, că până la urmă a dat de ea.
O cheamă Mihaela, mai are încă 4 frați și locuiește împreună cu părinții într-o cameră fără curent. Toți copiii sunt foarte muncitori, unii din ei participă chiar la olimpiade, iar fata cea mare a reușit să plece la facultate în Germania, unde face Management Turistic. Da, știu că o să-i condamnați pe părinți că nu s-au oprit la un copil, doi, dar uneori lucrurile așa se întâmplă. Și nu e ca și cum nu le-ar fi păsat de ei. Ar putea oricând să îi dea la centre de plasament, dar mama nu vrea să îi despartă nici în ruptul capului. Îi educă așa cum poate (din câte văd eu, foarte bine), îi ține la școală și mai strâng și ei puțin din dinți și se înghesuie într-o cameră până când vor reuși să-și ridice căsuța la care muncesc.
Astăzi este ziua Mihaelei și aseară nu puteam să adorm de bucurie că o să-i duc hăinuțele și că o să-i cumpărăm un tort, cât să țină minte ziua când a făcut 11 ani. Visam deja cum o iau cu mine la teatru și la bazin, cum doarme câte o seară pe la mine și facem lecții împreună. Ba chiar l-am și anunțat pe prietenul meu: „O să avem un copil de 11 ani”. Cu un zâmbet blând pe față și cu mâinile în șolduri, zice: „Onică, ce-ai făcut?”.
M-am întâlnit mai devreme, împreună cu Adriana, cu Mihaela, mama sa și cel mai mic copil din familie (clasa a treia). Zâmbete sincere, mulțumiri și dumneavoastră în sus, dumneavoastră în jos. Eu cu ochii în lacrimi, Adriana picată pe gânduri. Nu știu cine a fost mai emoționat în întâlnirea asta. Nu știu dacă mi-am găsit un copil de crescut, dar sigur am găsit un suflet de ajutat.
Explicație foto: Când mi-am dat seamă că i-am făcut poză cu reclama de la Mc în spate, am rugat-o să căutăm alt loc. Am întrebat-o dacă a mâncat vreodată la Mc. „Da, și mi-a plăcut mult!”. Mă trezesc eu zicând (din obișnuință, probabil): „Dar știi că nu e sănătoasă mâncarea aia”. Și ea îmi continuă ideea: „Da, că refolosesc uleiul de foarte multe ori”.
Nu vă spun decât că părinții lucrează cu ziua și mama face curățenie sau orice îi stă în putință. Nu se dă în lături de la muncă, ba din contră, vrea să îi ajute pe copii așa cum poate, cu cele 4 clase ale sale.
Să zicem că am scris textul ăsta ca să mă laud, că tot e Ziua Bunătății Spontane și că nu cer nimic pentru familia asta, dar dacă ai ajuns cu cititul până aici, înseamnă că știi ce ai de făcut.
La mulți ani, minunată Mihaela!