Scrisoare de intenție pentru Institutul pentru Fericire - Oana Racheleanu

Scrisoare de intenție pentru Institutul pentru Fericire


 

Într-o perioadă ca asta, în care nimic nu-mi pare că se leagă cum trebuie în viața mea, nu văd un loc mai potrivit pentru mine decât la Institutul pentru Fericire. Trebuie să recunosc că am aflat acum câteva luni de acest institut, dar mi-a fost atât de mare mirarea, încât n-am îndrăznit să visez să lucrez acolo. Asta până acum o săptămână, când Fericiții au anunțat că-și caută un om care să coordoneze comunitatea online. Ce bucurie, ce dans al fericirii! De ce m-am bucurat? Nu că m-ar fi ales pe mine, căci abia acum îmi exprim dorința de a lucra la ei, ci pentru că există un astfel de loc în România asta! Îmi pare un job care te face să aștepți cu nerăbdare ziua de luni, în care toți oamenii zâmbesc, sunt senini și empatici.

Lumea spune despre mine că m-aș potrivi acolo. Că cică-s tare veselă mai mereu, că inspir oameni și că trăiesc intens. Adevărul este că atunci când râd, umplu toată camera, iar când plâng, îmi vărs toată durerea.

Ce-aș putea eu să fac la Institutul pentru Fericire? Ce-am făcut și până acum, dar în timpul meu liber. Aș scrie despre oamenii fericiți, cu frunțile descrețite, dar cu riduri de zâmbete în obraji, care fac lucruri din pasiune și care te ambiționează să muți munții din loc. La vânzări nu sunt grozavă, în schimb entuziasmul meu îi poate fi de mare ajutor fundraiser-ului, iar cei 6 ani în care am lucrat în presa online s-ar putea să fi făcut din mine genul ăla de om: „Ninge afară”, „Dă-mi link”.

Există două subiecte mari care-mi fac ochii să strălucească, îmi trimit o energie de nicăieri și dintr-o dată încep să vorbesc mult și cu entuziasm, dau din mâini și am gura până la urechi: reportajele și psihologia. Cu reportajele treaba-i simplă: îmi place să scriu despre oameni, iar psihologia, cu precădere dezvoltarea personală, mi-a fost mult timp sursă de lectură pentru tot felul de stări, mai ales în alea în care voiam să-mi caut echilibrul, să nu mai fiu o frunză-n vânt și pentru momentele când voiam să fiu bine cu mine și cu ceilalți.

Poate că nu sunt cel mai fericit om de pe Pământ ca să merit să lucrez pentru Institutul pentru Fericire, dar am înțeles ce mă face fericită. Îmi iau câte un strop de fericire de fiecare dată când mă dau cu snowboard-ul, când dansez și când fac baloane uriașe, când înot în mare și când mă cocoț în vreun vârf de munte, când împletesc o brățară pentru cineva drag, când surprind un om cu un gest, când merg cu bicicleta sau când pășesc desculță în iarbă. Adun așa câte un strop și-mi dau seama că viața chiar e foarte frumoasă. N-o fi ea, a mea, perfectă, dar e frumoasă.

Într-un moment din ăsta, în care m-a lovit fericirea de nu știu unde, într-o zi în care nu s-a întâmplat nimic deosebit, am dansat și-am țopăit singură vreo oră, apoi am decis să imortalizez momentul. Ce-a ieșit, vedeți mai jos.

Fericiților de la Institut, aștept cu interes un semn de la voi. Bem un ceai, stăm la povești și poate ne dăm seama că ne potrivim.

Comments are closed.