Selectează o Pagină

Sunt anul 2 la master la SNSPA, Relatii Publice si Comunicare. Irelevant. Acum ceva timp am avut examen la o materie de-aia de-ti sta mintea-n loc: analiza imaginii organizatiilor. Un fel de logica ilogica. Mi-am pus eu atunci toti neuronii la treaba, am facut sinteze, am trait cu cafea si-am facut din noapte, zi. Ma duc la examen destul de pesimista, clickăi pe acolo, astept o saptamana si aflu ca… am picat. Am fost putin dezamagita, dar stiam ca mai exista sansa a doua.

Saptamana trecuta, sambata, aveam a doua sansa la viata de integralist. Am tot amanat sa ma apuc de invatat. Si uite asa se facu joi (prea obosita ca sa invat), apoi vineri… cand dragul meu iubit mi-a facut o super mega ultra surpriza: un aparat foto dupa care am salivat de multe ori. Acus sa te vaz, Oana! Ţâc in stanga, ţâc in dreapta, clic pe flori, clic pe fiecare pasare ce mi se aseza la fereastra.

Evident ca n-am invatat nimic. Pentru prima data in viata mea, m-am dus bata la un examen. Stiam de 5 ori mai putin decat la prima sansa. Si surpriza: profu’ nu avea niciun gand sa faca sesiune de restante. Deci cine pica examenul asta, nu intra in dizertatie. De vis.

Si aflu acum 10 minute ca l-am luat, frate! Cu 5. Chiar nu mai conteaza cu cat. Aproape ca am plans de fericire. Ma consider o persoana optimista, in mare, dar chiar eram constienta ca nu invatasem nimic. Pur si simplu am avut noroc. Examenul a fost grila, insa de-aia cu schema: daca sunt toate variantele si tu pui doar una, nu primesti niciun chior de punct. Deci chiar le-am nimerit. Ce bafta pe noi!

Si cum a zis profu’ inainte sa incepem examenul: „Bafta, mila si pomana!”