„Va fi o experiență senzorială”, mi-a zis băiatul din fața mea care avea pregătite o eșarfă și niște căști imense. M-a legat la ochi, mi-a pus sunete de mare și de păsări în urechi, și am început un dans nesigur, ca al unui om beat, și o înșiruire de pași unul în fața celuilalt, ca-ntr-un echilibru greu de menținut.
Atunci am înțeles atât de bine nevăzătorii. Probabil trăiesc mult mai intens pentru că nu știu dacă îi așteaptă o treaptă, o bomboană sau un duș.
O fată m-a descălțat în timp ce-mi vorbea cald, apoi picioarele mele au simțit toamna. Ne-am așezat pe covorul de frunze fără viață și am frământat o bucată de pământ. Fata mi-a zis să-mi imaginez cum arată. Deja intrasem în joc și m-am gândit la verile petrecute la țară, în copilărie, când amestecam pământul cu apă și ne murdăream până la urechi. Așadar, pământul meu era argilă.
Am făcut duș, am mirosit mirodenii, mi-am pus unt pe pâine și pe haine, m-am bătut cu pernele, și m-am aventurat singură ghidându-mă după o frânghie. Ah, da. Totul s-a întâmplat în timp ce eu eram legată la ochi. Vocile din jurul meu prindeau contur uman după cum voia inima mea, busuiocul uscat și insipid, de altfel, a fost extraordinar de gustos pe unt, iar râsul pe care l-am eliberat în războiul ăla al fulgilor a fost cel mai curat și mai din suflet din ultima vreme. O bucată bună de vreme.
Ciudat a fost însă că m-am speriat de foarte multe ori. M-au speriat mirodeniile pe care le-am mirosit, pelerina de ploaie care simțeam că vrea să-mi fure aerul, ursulețul de pluș care mi s-a pus în brațe în timp ce mâini calde m-au așezat în hamac. Până și vocile prietenoase care mă întrebau care este cel mai frumos oraș, pentru mine, și aerul rece care m-a lovit la sfârșit de aventură. Am tresărit de fiecare dată și am strâns mai cu tărie zecile de mâini cărora mă încredințasem. Apoi, când înțelegeam ce se întâmplă, zâmbeam. Trebuie să fi arătat ca un tâmp când dădeam un pas înapoi în fața unei imense scurgeri de canalizare cu diametru de fix 10 centimetri. Mi se părea că o să cad în ditamai hăul.
Dar am intrat în joc. Am fost musafir mai mereu. Oamenii m-au spălat, m-au așezat la masă și mi-au arătat calea spre relaxare. Am lovit cu perna și mai puternic atunci când am auzit „Bă, voi dați într-o fată?” și am băut cuminte ciocolată căldă atunci când paharul de carton mi s-a pus în mână. Mai mult de atât, atunci când am primit o foaie de hârtie și câteva unelte de scris, am făcut desenul pe care îl făceam de multe ori în copilărie. Niște dealuri, o casă, un copac și soarele cu raze. N-am pic de talent la desen, deci ceea ce a ieșit din mâinile mele, legată fiind la ochi, cu siguranță că a fost o capodoperă.
Atunci când ești personaj principal într-un labirint, știi numai că tu ești în centrul atenției tuturor. Dar nu știi și nici nu te gândești în momentele alea la bucătăria din spate. Ștefana Popa, fondatorul Incubator, a fost regizorul care a susținut workoshopul prin care oameni obișnuiți au învățat câte ceva din secretele actoriei, astfel încât să facă magie pentru cel care trece prin labirintul – spectacol „Acasă”. Au gândit împreună absolut fiecare detaliu, plecând de la conceptul în sine, drumul, momentele, muzica, ba chiar și cuvintele și poeziile. Apoi, tot ea a fost cea care a vegheat ca spectacolul să meargă strună pentru mine și ceilalți musafiri.
„Energia și timpul sunt foarte mari, adică stai cinci ore într-un labirint pentru maxim 20 de persoane, pentru că nu e doar un spectacol individual. E o experiență și trebuie să ai grijă la reacțiile fiecăruia, să te adaptezi și să fii 100% acolo”, spune Ștefana, care face labirinturi din 2008.
Experiența pe care am trăit-o la nocturna de la Incubator m-a uimit așa cum au făcut-o zborul cu parapanta sau piesa de teatru „Oscar și tanti Roz”. Au fost uimitori oamenii, și libertatea, și vântul din plete, dar a fost interesant să-mi fiu obiect de studiu. De ce tresari, Oana? De ce ți-e frică? De ce nu-l iei în brațe pe omul ăsta pe care nu-l vezi?
