Selectează o Pagină

Nu cred că a existat vreo perioadă în viața mea în care să spun: „O, Doamne, de când n-am mai scris de mână!”. De când mă știu îmi fac liste. Ce să cumpăr, ce am de făcut, ce cărți să citesc, ce locuri să bat, ce mâncăruri să testez, ce provocări îmi dau. Dar să scriu cu adevărat de mână, cu subiect, predicat, paragrafe și pagini numerotate, am reînceput acum vreo 5 luni, când minunata Lina mi-a arătat efectul terapeutic pe care îl au literele așternute pe foaie. De atunci au curs râuri de idei, de bucurii, frustrări, nelămuriri și planuri, din vreo patru pixuri care scriau frumos, într-un caiet și o agendă și-un sfert. Am început să fac terapie prin scris fără să știu exact ce înseamnă asta. Am făcut-o intuitiv, așa cum îmi era mie bine.

Așa s-a născut dorința de a-mi schimba scrisul de mână (e pe lista cu provocări) și tot așa mi-am amintit că am primit acum vreo 7 ani un stilou frumos tare. Pentru mine un stilou poate fi catalogat drept „frumos”, „chinezesc”, „care scrie” și „care nu scrie”.

Ăsta era clar un stilou frumos. Auriu, cu o pietricică roșie și o peniță elegantă, așezat cu grijă într-o cutie dată cu parfum bărbătesc. În interior, pe o plăcuță, scrie: „HACHETTE, made exclusively with high quality Swarovski crystal, 24 k gold-plated nib”. Când am văzut scris Swarovski și gold m-am panicat. Nu pot să accept așa ceva! Ăsta a costat o avere, frate! Ce-o fi fost în capul lui, băi nene? Acuma cum i-l dau înapoi? După lupte interioare, mustrări de conștiința și negocieri, a rămas la mine.

Aveam acum un stilou frumos, care a intrat rapid în categoria „care nu scrie”. I-am pus cerneală, m-am murdărit până la urechi ca-n generală, l-am rugat frumos, am căutat fără succes ateliere Hachette. A rămas așa cum a stabilit el, stiloul, că n-o să scrie. Asta se întâmplă când nu simți că meriți ceva. L-am pus la păstrare într-un sertar și îl mai admiram așa, din când în când, în timp ce mă imaginam o mare scriitoare ce dădea autografe.
20151128_121437

După ce am tocit și ultimul pix care scria frumos, de-ăla pe care e notat 0,5 ceva, am luat la rând toate pixurile adunate în borcanul de pe birou. Jurnalul meu de terapie ajunsese ca un caiet de copil aterizat din greșeală la școală și care scria cu ce pix se îndurau colegii să îi dea. Atunci mi-am amintit de stilou.

Cum știam că mi-au ieșit fire albe căutând un atelier Hachette, acum am zis să caut unul de care o fi, de reparat stilouri să fie, și apoi oi mai vedea. Dau căutare pe net și aflu că mai există un singur astfel de atelier! Unul singur! Sun să verific programul și întreb și cât o să mă coste diagnosticul stiloului, că la ce-am citit pe plăcuța aia mă așteptam să primesc o notă de plată cât vreo 20 de pixuri de-alea cu mină mișto. „Hai veniți încoa’ și vedem, că n-o fi capăt de țară!”, îmi spune domnul la telefon.

Am țopăit când pe un picior, când pe altul, din stația de unde m-a lăsat autobuzul la Universitate, până la atelierul Tvers Made, din Colței 6. Aveam așa un sentiment că mă pregătesc de început de școală și o să am rechizite noi.

„Bună ziua, bună ziua. Am primit un stilou acum 7 ani, n-a scris niciodată și vreau să știu dacă are de gând să scrie”, zic în timp ce scot cutia cu urși polari și lumânări din poșetă.

„Originalul stiloului ăluia costă 8.000 de euro. E o copie după Montegrappa și nu-ți lăsa umbrela jos că o s-o murdărești”, spune domnul Ferdinand Tvers în timp ce face stiloul bucăți din două mișcări.

N-apuc să întreb cât o să mă coste, că ăsta era stresul meu cel mare, că penița e deja scufundată în cerneală, capacul e pe tejghea, iar restul componentelor pe bancul de lucru. Mie îmi vâră sub nas un catalog franțuzesc cu pixuri și stilouri de lux, Montegrappa, Pelikan și Parker cu prețuri de mă ia capul (m-am documentat după aia, că habar n-aveam la ce mă uit). Îmi apropii fața de catalog, să verific dacă văd bine. „Domnișoara de ce nu poartă ochelari? O să vadă mai târziu ce înseamnă”. Mă pufnește și râsul. „A, nu, că eu văd bine de aproape. La distanță am ceva probleme”. Apoi continui în gând: Cum să dai, mă, 1.900 de euro pe un stilou?!?

preturi_stilouri

Cu ochelarii în vârful nasului ca un bunicuț, înalt și drept ca un ficior de munte, domnul Mircea, așa cum am aflat că i se mai spune, îmi ia la studiat stiloul. Caută bine orice detaliu cu lupa și zice: „Ăla care a cumpărat stiloul și-a luat o mare țeapă. Cutia este de la altceva, ăsta n-are pic de aur pe el și dacă piatra asta atât de mare era Swarovski, stiloul  nu era la dumneavoastră acum”.

Uiuiuiuuui! Așa, mai frate, acum pot să scriu cu el! De-aia e stilou, să scrii cu el, nu să-l ții în caseta de bijuterii, ce mama mă-sii!?

„Stiloul ăsta e pentru semnături. Nu e aerodinamic pentru o mână așa mică. E prea greu și o să vă fie dificil să îl folosiți”, zice, dar eu deja formulez în minte fraze pe care o să le trec în jurnal. „Da, da, îhîm, pentru semnături, vedeți să nu!”, răspund și eu în gând cu un zâmbet de nerăbdare pe față.

Eu îl întreb de când practică meseria asta și dacă mai scriu oamenii cu cerneală, domnul Tvers îmi încarcă stiloul și mă întreabă calm cine cântă la radio. „Guns N’ Roses”, zic fără să iau ochii de la călimară. Dă din cap oblic, în timp ce ridică din sprâncene și își arcuiește gura în jos, semn că am răspuns corect. „20.000 au fost la primul concert în România”, zice el, eu „Aha, cum am grijă acum de stilou?”. Fiecare cu ce-l doare.

Ferdinand Tvers provine dintr-o familie de origine austriacă. Toți bărbații din partea tatălui lui s-au ocupat de repararea și confecționarea de stilouri, așa că, pe la 20 de ani, a intrat și el în breaslă. După 33 de ani de muncă în domeniu, spune că este ultimul mohican, ultimul meșter care mai repară stilouri „de firmă”.

I-a reparat stilourile lui Ceaușescu și i-au trecut prin mâini ustensilele de scris ale unor nume mari din acea perioadă, dar acum, când pixurile și, mai ales, gadgeturile au invadat lumea, domnul Tvers s-a apucat și de reparat brichete.

„Vreau 15 lei”, zice în timp ce pleacă după capacul stiloului meu. „Gata, șefu’”, zic în gând și mă amuz de tonul șugubăț. „Îl încarci așa: apeși de două ori pe pompița asta și atât. N-o să poți să scrii mult cu el, că se termină cerneala repede. De-aia zic să îl ții pentru semnături (imagine: Oana-navetă-călimară). În rest, să nu îl ții în locuri cu umezeală. Domnișoara nu transpiră, că mai sunt domni grași care transpiră și apoi pun mână pe stilou și oxidează nu-știu-ce (deduc că e vorba de partea aia de unde apuci stiloul)”.

Cernea la apă de colo sus, din cer, de nu-ți venea să ieși afară nici să iei pâine, dar eu țopăiam și dansam cu umbrela, le zâmbeam oamenilor și mai că nu scoteam să le arăt cum scrie stiloul meu. După 7 ani, am un stilou frumos, care scrie. După 7 ani mă bucur de el și pot să-ți mulțumesc din tot sufletul, Adrian!