Ne-am mutat în Manila, capitala Filipine, în septembrie 2018. Într-un an și două luni, cât am stat acolo, am observat tot felul de lucruri ciudate, diferite, încântătoare, revoltătoare, fără sens sau simpatice și le-am enumerat mai jos în speranța că i-ar fi cuiva de ajutor să-și facă o impresie despre Filipine. Sigur, multe sunt generalizări și doar remarci personale, așa că luați-le ca atare.

În fotografie sunt cu un șofer de tricicletă care m-a făcut să râd cu lacrimi. Nu știu ce reprezintă semnul ăla pe care-l face el, sper că nu ceva obscen.

Așa arată Filipine pentru mine (de la mare la mic, de la general la individual):

Despre filipinezi, în general

Filipine este un arhipelag cu 7.641 de insule care au, împreună, 300.000 de kilometri pătrați de uscat. Țara este împărțită în trei grupe mari de insule: Luzon, Visayas și Mindanao. Turiștii sunt sfătuiți să o evite pe aceasta din urmă, aflată în sudul arhipelagului, pentru că au loc atentate cu bombe, crime și răpiri. Eu vă recomand cu căldură Cebu și El Nido, Palawan.

Filipinezii vorbesc o combinație de tagalog (limba lor oficială) și engleză (a doua limbă oficială), căreia îi spun taglish. Cifrele le pronunță întotdeauna în engleză. Așa că oriunde te duci, chiar și în sătucuri unde oamenii se uită ciudat la tine dacă ești alb, n-o să ai probleme să te înțelegi cu ei în engleză.

Metro Manila este una dintre cele trei zone metropolitane ale Filipine și este formată din 16 orașe, printre care și Manila, capitala. Felul în care arată Makati și BGS, de exemplu – orașe unde sunt concentrate sediile corporațiilor și companiilor naționale și unde sunt blocuri turn – este total diferit de cum arată localitățile tipice filipineze. Acestea din urmă sunt compuse mai mult din case simple. În comunitățile foarte sărace, locuințele sunt improvizate din table, placaje și cartoane. Noi am locuit în Makati, deci textul ăsta s-ar putea să fi arătat puțin diferit dacă stăteam pe o insulă.

Filipine este a treia țară care trimite cel mai mult plastic în ocean, iar aerul este atât de poluat, încât nu e indicat – la orele de vârf – să ieși din casă fără mască cu filtru. Am scris pe larg despre toate tipurile de poluare din Filipine aici: https://bit.ly/2EGgpFC. Poluarea a fost, de fapt, și motivul pentru care am decis să plecăm de acolo.

Este o țară cu o populație mai degrabă săracă – rata de sărăcie este de 36% în zonele rurale și 13% în zonele urbane, iar 21,6% din filipinezi trăiesc sub limita de sărăcie.

Chiar și așa, filipinezii sunt zâmbitori, prietenoși și calzi. Am vizitat la un moment dat o comunitate foarte săracă, într-un cartier improvizat deasupra unui râu, și două femei ne-au invitat la masă. Cam atât de prietenoși sunt. Jeepney-urile, tractorașele pe care le folosesc ei ca mijloc de transport în comun, trebuie să fie atât de pline, încât să simți osul șoldului celui de lângă tine. Dacă nu simți asta, înseamnă că mai e loc de o persoană. Și nimeni nu zice absolut nimic. Cam atât de tare vor ca atmosfera să fie una de pace și prietenie.

Persoanele cu diferite orientări sexuale par să fie acceptate cu brațele larg deschise de către comunitate (cel puțin comparativ cu România). Nu cunosc povești despre cât de greu sau de ușor este să ai altă orientare sexuală în Filipine, dar am văzut foarte multe cupluri de gay și lesbiene pe stradă și nimeni nu întorcea capul lung după ei. Am întâlnit transsexuali vânzători în piață sau într-un raion de produse cosmetice și n-am văzut nicio băbuță care să înceapă să dea cu agheasmă. Ba mai mult, în cele mai multe dintre toaletele femeilor, din restaurante și magazine, există și un loc cu un pisoar sau două pentru transsexuali.

Însă, surprinzător, avortul și divorțul sunt interzise. Pentru avort, femeile pot face până la șase ani de închisoare și, în medie, 1.000 de femei mor pe an din cauza tentativelor de a scăpa – prin modalități nesigure – de sarcini nedorite.

Divorțul este permis doar cetățenilor filipinezi care sunt musulmani, dar doar în anumite condiții stabilite de religia lor. În rest, ceilalți pot solicita o anulare a căsătoriei (engl. „annulment”) care însă se obține foarte greu și cu foarte mulți bani. Înțeleg că există o lege a Curții Supreme – care se bazează pe o lege a canonului catolic – care prevede ca o căsătorie să fie desfăcută doar dacă unul dintre soți nu și-a putut îndeplini sarcinile în cadrul cuplului din cauza unei incapacități psihologice (dependențe de droguri, lesbianism, homosexualitate etc). Costul poate să ajungă până la 10.000 de dolari, sumă uriașă pentru cei mai mulți dintre filipinezi.

Ca o posibilă explicație, atât spun: Filipine este, probabil, singura țară din lume care ține slujbe în mall-uri. Mai toți filipinezii sunt foarte credincioși, merg duminica la biserică și țin toate sărbătorile religioase. Pe mașini, pe clădiri, în locuri publice afișează deseori mesaje precum „Dumnezeu e cu noi”, „Iisus o să ne salveze”.

Particularități din Filipine

După ce intri în câteva mall-uri, bănci sau cinema-uri, o să te simți super în siguranță. Să-ți explic. Dacă intri în parcare cu mașina sau cu scuterul, te opresc câțiva gardieni să verifice dacă nu cumva ai arme sau droguri în portbagaj sau sub mașină – fac asta cu o oglindă și câini special antrenați. Apoi, când intri efectiv în clădire, un alt angajat trebuie să se uite, cu ajutorul unui bețișor, în geanta ta. În unele locuri, bețișorul este înlocuit de un aparat care detectează ceva, probabil arme. Nu m-am lămurit dacă trebuie să bipăie sau nu, pentru că am pățit din ambele situații și m-au lăsat să plec liniștită. La prima vedere, e ca și cum ai intra într-un aeroport în fiecare zi. În realitate, paznicii sunt atâââât de plictisiți, încât deseori privesc în zare atunci când doar introduc puțin bețișorul ăla în geantă. Iar cățeii, săracii, sunt mulți foarte bătrâni sau grași, deci mai rău îi chinuie.

Dacă tot am ajuns în zona de joburi care pentru mine nu au sens (dar totuși creează locuri de muncă, ceea ce e un lucru bun), să nu uit să-l menționez pe cel de deschizător de uși. La propriu. Nu e vreun guru care îți arată oportunități, ci niște bărbați care se grăbesc să-ți deschidă ușa, indiferent dacă ai bagaje sau nu. De multe ori mă simțeam jenată de serviciul ăsta și mă luam la întrecere cu portarul, care deschide primul ușa. Iar un amic glumea că o să se dea cu capul de toate ușile când o să plece din Filipine și o să se întoarcă în țara natală.

Mulți filipinezi poartă prosopele la ceafă, jumătate sub tricou, jumătate peste guler, sau cel puțin îl au undeva la îndemână. O prietenă filipineză mi-a explicat că sunt prea leneși ca să se tot șteargă (în lunile cu umiditate ridicată transpiri instant când ieși afară), așa că lasă prosopul acolo.

Pentru că statul filipinez nu oferă pensii, în familii funcționează „moral duty” – principiu care se regăsește în mai multe țări din sud-estul Asiei: cel mai mare copil (de obicei sunt mai mult de trei) are datoria, după ce pleacă de acasă, să trimită bani părinților și să își susțină financiar frații mai mici. Cel mai mic trebuie să rămână în casă părintească și să aibă grijă de aceștia la bătrânețe. Și, că tot veni vorba de bani, e important de notat (și atât de ciudat pentru noi) că salariul fiecăruia este confidențial chiar și față de membrii familiei. Este o ofensă să întrebi pe cineva cât câștigă.

Citisem încă dinainte să ne mutăm că filipinezii acordă o importanță deosebită respectării celor în vârstă. În afară de formulele de adresare de politețe și de acordarea locului pe scaun, ca peste tot, ce mi-a atras atenția a fost că în supermarketuri există case speciale unde seniorii au prioritate. În pus, tinerii trebuie să-și atingă frunte cu mâna celor mai în vârstă, atunci când se întâlnesc, în semn de respect.

Dacă tot am amintit de capitolul „cumpărături”, să vă spun că fiecare casieriță are alături un ajutor – băiat, de obicei – care pune cumpărăturile în pungi de hârtie sau, ce mi se pare cel mai tare, în cutii de carton în care au fost livrate produsele din magazin.

Pentru mine rămâne un mister cum pot fi adaptați și la cald, dar și la frig. În sezonul secetos, temperatura de afară ajunge și la 42 de grade (resimțită și mai accentuat de către corp, din cauza umidității) și sunt toți ok. În mall-uri, restaurante, cinematografe – în toate spațiile închise – aerul condiționat este setat la o temperatură atât de scăzută (uneori chiar și 16 grade), încât eu nu rezistam mai mult de două ore, îmbrăcată cu haine de primăvară – toamnă. Chiar și așa, ei sunt ok. Toată lumea e relaxată și nu se cuprinde nimeni cu brațele ca să se încălzească, așa cum făceam eu.

Pauză de-o poveste scurtă. Tremuram într-o zi într-un mall, în timp ce îl așteptam pe prietenul meu să probeze niște blugi, și l-am întrebat pe vânzător de ce este atât de frig. Iar el mi-a răspuns: „Because of the AC, ma’am” („Din cauza aerului condiționat, doamnă”). ¯\_(ツ)_/ ¯

Aproape în fiecare casă din Filipine există un sistem de karaoke, cu microfon (sau, dacă fac parte din populația foarte săracă, măcar în fiecare comunitate). Le place la nebunie să cânte, indiferent dacă au voce sau nu. Una dintre distracțiile principale în Filipine este KTV, adică închiriază o cameră, cu monitor, microfoane, mâncare și băutură și cântă acolo cu prietenii toată noaptea.

Românii ar avea de învățat de la filipinezi cel puțin cum să stea la coadă. Se așază frumos unul câte unul în linie, păstrează distanța față de cel dinainte, nimeni nu fentează rândul, nimeni nu protestează că stă de 30 de minute în picioare. Și fac asta singuri, fără să fie cineva care să îi așeze, indiferent că așteaptă jeepney-ul să plece acasă după serviciu, în aeroport sau la rând la popcorn.

Femeile filipineze, în special cele mai în vârstă, nu au încredere în mașina de spălat, așa că mai spală rufele o dată de mână. Ba chiar există femei care spală de mână, pentru sume infime (un coș mare de rufe poate să coste între 200 și 700 de pesos – 17 și 60 de lei). Aceste femei se numesc „labandera” și sunt foste bone sau femei de serviciu.

Sărbători specifice

Pregătirile pentru Crăciun se desfășoară pe durata lunilor a căror denumire în engleză se termină în „-ber” – September, October, November, December (septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie). Mhm, asta înseamnă că sunt împodobiți brazi, sunt scoși la vedere Moși Crăciunii și, desigur, colindele răsună peste tot – în timp ce toată lumea poartă tricouri și pantaloni scurți. Pe masa de Anul Nou trebuie să aibă neapărat, indiferent de situația financiară, 13 fructe diferite rotunde (portocale, struguri, mere etc.), iar la ușă trebuie să agațe un ananas și 13 boabe de struguri. Numărul simbolizează câte un bob sau un fruct pentru fiecare lună din an, plus unul pentru familie. În plus, pe masă trebuie să fie și orez lipicios, pentru ca familia să rămână unită.

De Paște, familia extinsă (mătuși, unchi, veri, bunici) participă la o sesiune nocturnă de înot. Cei care își permit, închiriază un jeepney și merg la o piscină publică sau la mare, unde înoată ore întregi, uneori chiar și până dimineață. Fac un fel de picnic pe margine, dar activitatea principală e înotul, nu mâncatul, ca mai știm noi în ce parte a lumii ?

Frumusețe

Filipinezele se spală pe păr (aproape) în fiecare zi, în principiu din cauză că merg cu jeepney-urile care scot un fum gros și negru. Nu cred că a trecut o zi în care să nu văd pe afară o femeie cu părul ud. Am înțeles că uneori se spală chiar și de două ori pe zi, dimineața și seara.

Spre deosebire de români, ei nu cred în curent. Nu îi doare capul și nu răcesc dacă merg cu părul ud, cu jeepney-urile – tractorașe care nu au geamuri. În schimb, nu dorm cu ventilatorul la cap sau la picioare, căci atunci spun că sigur se aleg cu o durere de spate sau cu o răceală. Bine, au și ei ciudățeniile lor la capitolul ăsta: femeile mai în vârstă cred că orbești dacă te culci cu părul ud.

Filipinezelor le place să fie nu doar foarte curate, ci și cochete. Nu e deloc anormal să le vezi cum se piaptănă în timp ce așteaptă la semafor sau se rujează și se machiază stând pe o bordură, înainte să intre în tură sau să vină iubiții să le ia de la serviciu.

Se minunează când aud cum stăm noi întinși la soare, vara, în amiaza mare. Pentru ei, mersul la plajă înseamnă cu totul altceva. Se bălăcesc, fac snorkeling și se joacă în nisip, dar acoperiți complet de haine (bluze și pantaloni cu protecție solară). În oraș, la prima rază de soare, își scot umbrelele sau își protejează capul cu un portofel, o sacoșă, ce au la îndemână. De ce? Pentru că filipinezii sunt conservatori și le e rușine să-și arate corpurile, dar și pentru că vor să-și păstreze pielea cât mai albă posibil.

Sunt înnebuniți – atât femeile, cât și bărbații – după produsele de albire, pentru că pielea albă vorbește despre statutul tău social, cred ei. Dacă ești bronzat, ars de soare, probabil ești muncitor cu ziua. Dacă ai pielea deschisă, ai un job de birou. Prietena mea filipineză mi-a explicat că ei cumpără produsele de albit pielea în funcție de situația lor financiară. Cei mai săraci apelează la remedii naturiste, cum ar fi frunze de papaya sau calamansi (un fruct între lămâie și portocală, de mărimea unei roșii cherry), pe care le aplică pe piele. Cei din următoarea categorie cumpără loțiuni și săpunuri de albit pielea, iar cei mai bogați apelează chiar la injecții, numite Gluta Drip.

De prin bucătărie

La masă nu folosesc cuțit și furculiță – așa cum suntem noi obișnuiți -, ci lingură și furculiță. Cu lingura se ajută ca să poată aduna orezul – pe care îl mănâncă în loc de pâine, la orice masă – și tot cu lingura taie carnea.

Întotdeauna, indiferent unde mănânci – mai puțin la gheretele de pe stradă – primești apă din partea casei. Probabil de la robinet, nefiltrată, dar în principiu o să fii ok :D.

Ca să ceri nota de plată la restaurant, nu mimezi că scrii ceva de mână în aer, cum se face la noi. O să vină ospătarul și o să te întrebe dacă dorești ceva. Trebuie să mimezi în aer, cu ambele mâini sau cu una singură, un dreptunghi.

Mâncarea lor specifică este compusă, în special, din preparate prăjite – au chiar și grăsime pane. Sau dacă mâncarea pare, la prima vedere, să fie puțin mai sănătoasă, cel mai probabil este dulce, căci pun zahăr inclusiv în tocănițe. De băut, aleg oricând sucurile și ceaiul cu lapte – care este îngrozitor de dulce. Cu alcoolul nu par să se omoare. Nu cred că am văzut pe stradă vreun filipinez beat (se pare că îi arestează poliția dacă se întâmplă asta).

Meniul specific filipinez pe care îl ador este tilapia (pește) la grătar, cu chopsuey (o tocăniță de legume și creveți, în care scapă, din păcate, și două lingurițe de zahăr) și orez simplu. Cu bere filipineză San Miguel Pale.

Sunt foarte obișnuiți să împartă mâncarea, așa că, dacă comandați la restaurant un singur fel de mâncare, cel mai probabil o să primiți și farfurii goale pentru fiecare persoană de la masă. Și nu dă nimeni ochii peste cap că vai, ați venit trei pentru un orez cu legume.

Am fost avertizați de când ne-am mutat să nu mâncăm de la gheretele de pe stradă, pentru că nu e prea sigură mâncarea. Deși am urmat regula asta fără să o punem la îndoială, am avut probleme o dată după ce am mâncat la food court-ul unui supermarket. Unul dintre motive ar putea să fie că nu prea se spală pe mâini, cel puțin nu și cu săpun. Mi s-a întâmplat să ies de la toaletă în același timp cu o domnișoară cu șorț la brâu – eu m-am dus la chiuvetă, să mă spăl pe mâini, ea s-a întors în restaurantul unde lucra. Apoi, în altă situație, când călătoream prin țară, la un popas, cinci din șase femei care au mers la toaletă înaintea mea nu s-au spălat pe mâini. Da, știu, și mie îmi dă cu rest, ținând cont de faptul că se spală de două ori pe zi pe cap.

Pauză de-o altă poveste, că tot veni vorba de călătorii. În prima noastră excursie în afara Manilei am făcut o infecție urinară de toată frumusețea, cu urinat cu sânge și tot tacâmul. Eram cazați într-un sat vai de el, fără farmacie, unde turiștii nu prea se înghesuiau. Noroc cu gazda, o filipineză înfiptă, care l-a chemat pe medicul ei să mă vadă de urgență la spital. „Spital” e mult spus. Un fel de dispensar sărăcăcios, fără apă, unde-ți venea să-ți ții mâinile în buzunar ca să nu atingi ceva, dar cu oameni tare binevoitori. În timp ce așteptam rezultatele analizelor pe hol, pe niște scaune vechi din metal, a trecut o pisică. Mergea agale, pâș, pâș, ca și cum era directoarea spitalului și a venit în inspecție. N-a fugărit-o nimeni, n-a dat nimeni cu clor în urma ei.

Altele (fără categorie)

Atunci când moare cineva, priveghiul durează cinci zile, dar nu e unul trist. Se așază multă mâncare pe mese, care sunt amplasate în formă de U, iar în centru participanții fac karaoke și joacă tot felul de jocuri (poker, bakarat). În permanență trebuie să fie cineva cu mortul, chiar și atunci când distracția se termină.

Din câte am văzut au două sporturi preferate: baschetul (găsești un coș până și în cel mai amărât sat, iar în oricare curte a oricărei școli cineva bate o minge în orice moment) și badmintonul (cum să scoți fluturașul când aproape atinge pământul, cuuum?! Adică sunt așa de buni, încât te uiți la ei ca la spectacol).

Cu o ușoară jenă vă spun că, dacă sunteți albi, veți fi tratați diferit față de filipinezi. Uneori, când mergeam în provincii mai îndepărtate de Manila, atrăgeam toate privirile de pe stradă. În magazine vedeai oamenii cum se fâstâceau în fața ta. Diferit și într-un sens bun, că pare că ești tratat mai bine, mai cu respect, din cauza a ce spuneam mai sus, că se presupune că ai un statut social bun și, deci, și bani. Și diferit și într-un sens nu neapărat bun pentru că există așa numita „skin tax” (taxa pentru piele). Orice produs/serviciu care nu are etichetă te costă mai mult pentru că ești alb. Dacă o cursă cu tricicleta (echivalentul tuktuk-ului din Thailanda) este, în mod normal, 20 de pesos, tu o să plătești 50 sau chiar și 100. Știind asta, poți să negociezi la sânge până obții un preț despre care crezi că e corect sau lași de la tine, pentru că te gândești că cei mai mulți filipinezi trăiesc în niște condiții foarte dificile. Oricum, pentru momentele în care te simți cu stea în frunte în Filipine, gândește-te că noi, albii, suntem văzuți ca „walking ATM” (ATM-uri mergătoare).

Pentru mine, Filipine a fost o experiență incredibilă, plină de gusturi noi, de contraste, de momente pline de recunoștință, de împins limite. O perioadă în care m-am așezat cu mine. Iar oamenii ăștia, imperfecți și prietenoși, cu ciudățeniile și bucuriile lor, mi-au pătruns așa de tare în suflet încât sunt destul de sigură că o să mă bag în seamă cu orice filipinez pe care o să-l întâlnesc întâmplător în lumea asta mare. Pentru că știu că o să-mi amintească de un „acasă”.