Din cand in cand imi e dat sa intalnesc oameni care ma dau pe spate. Oameni care ma uimesc prin ceea ce sunt, care isi lasa intiparit numele in mintea si in sufletul meu mult timp. Persoane cu care interactionez 5 minute, 3 ore sau 2 luni.
De curand am intalnit o femeie care m-a adus cu picioarele pe pamant, intr-un moment cand discutam mai mult copilareste, cu colegele mele, despre casatorie. Si-a pus sufletul pe tava in fata noastra si ne-a spus vorbe pe care le auzi de multe ori intr-o viata, dar le-a spus astfel incat sa le auzim cu creierul, cu sufletul si cu toti porii.
Mi-a deschis ochii si dupa ce m-am ridicat din fata acestei femei frumoase, am avut senzatia ca am trait cam degeaba pana acum. Sunt atat de multi oameni care trec prin greutati dar tot nu invata nimic. Daca iti e data o incercare grea, treci oricum pana la urma peste ea, dar este atat de important cu ce ramai dupa aceea, cum te schimbi dupa ce vezi ca limitele tale sunt mult mai departe decat credeai.
Fosta mea sefa este puternica precum un munte, si desi se considera un om de rand, ne-a dat in ziua aceea, in cateva ore, lectii despre viata, religie si caracter. Imi venea sa o iau acasa si sa o asez la loc de cinste, ca pe vreun Oracol pe care sa-l consult de fiecare data cand ceva imi da cu virgula. Sunt atat de rari astfel de oameni, care invata pe propria piele de la viata, fara sa fie nevoie sa citeasca „Am invatat” de Octavian Paler, incat nu ai cum sa nu ti-i doresti ca prieteni.
Jos palaria in fata ta, Angelica! Ma bucur nespus ca te-am cunoscut!