De vreo trei ani, am treabă în seara de Ajunul Crăciunului de nu-mi văd capul. Când cârnații sunt gata și casa e pregătită de sărbătoare, plec cu tata la Jijila, satul lui natal, unde se strânge ceata pentru colinde. Numai bărbați între 35 și 70 de ani și eu. Mă ofer voluntar să le fiu șofer și fotograf, numai ca să ascult colindele alea vechi, cu tâlc și poveste. Mă bag printre ei, le fac poze și îi filmez și de cele mai multe ori colind și eu cu ei, din spatele aparatului. Pozele nu sunt grozave, iar filmările sunt de cele mai multe ori tremurate, dar sufletul meu e atâââât de plin!
În încercarea mea de a cunoaște mai bine tradițiile de la mine din zonă, am stat într-o seară la povești cu unchiul meu, Ionel Vasile, zis Bucșitu (fratele mamaiei din partea tatălui) și cu tanti Ilinca, soția sa. Unchiu’ Ionel (cu geacă gri, în mijloc) are o voce de o recunoști din 20 (am făcut proba prin telefon anul trecut, când eram la București și am ratat serbarea de Crăciun de la căminul cultural) și tocmai de-aia e și liderul cetei. În plus, e unul dintre cei trei cei mai în vârstă și știe colindele pe de rost, vers după vers, fără să sară un cuvințel.
„Mie la Crăciun îmi place tradiția asta nemaipomenit. Noi știam colindele astea, de mici copii le-am învățat. Bunica le știa și ne-a învățat și pe noi. S-au imprimat în memorie, n-am nevoie să le citesc de pe o hârtie”, îmi povestește unchiul în timp ce zâmbește a satisfacție.
„Lui i s-a imprimat în cap tot tot tot. De-a rândul. Nu sare niciun rând. Colindă noaptea, până adoarme, și dimineața, când se trezește. Eu ies pe afară, că am treabă, și el colindă aici, singurel. Mai greu găsești pe cineva care să știe colindele astea cap coadă”, completează tanti Ilinca, mândră de omul său.
De când era copil și colinda cu străbunica mea, unchiu’ Ionel nu s-a oprit din cântat de Crăciun decât în 1970, când s-a însurat. S-a așezat atunci la casa lui, dar din 1982 a luat-o de la capăt și nu s-a oprit nici acum, la 70 de ani, câți îmi zice că are.
„Ce 70? 71. Mai are o lună și ceva și face 71. Zi 71 de acum, ia uită-te la el!”, sare tanti Ilinca și eu mă tăvălesc de râs și de drag ce-mi e de ei.
De 8 ani cântă pe scena de la Căminul Cultural din Jijila, împreună cu toată ceata. Anul ăsta au fost 19 bărbați, printre care și tatăl meu, Ionel Racheleanu, iar ieri au fost invitați să cânte la Festivalul de Colinde de la Tulcea, de unde s-au întors și cu un premiu.
Serbarea de Crăciun de la Jijila, 2015.
Dar Ionel Vasile nu-și duce oamenii numai la festivități, unde cântă numai la microfoane, ci umblă în noaptea de Ajun și din casă în casă, pe la familiile celor din ceată. Pentru seara aia, unchiul Ionel are câteva reguli pe care le respectă cu sfințenie: ține post și bea cu măsură.
„Eu am ani de când nu mănânc de dulce în noaptea de colinde. Și de băut, mai puțin. Păi îți dai seama dacă am bea noi pe la toate casele pe la care mergem? Am cădea lați. Ce-am înnebunit la cap?”.
După ce umblă până la 11, 12 noaptea, dorm repede câteva ore, se trezesc la 5 dimineața și se duc la biserică. Stau la slujbă și după liturghie colindă cu toții, cu unchiul Ionel în altar, să le dea tonul.
„Mereu spun că nu mă mai duc, că am îmbătrânit, dar zic numai din gură, că nu mă lasă inima. Mie îmi place tare de tot”, râde cu poftă.
Tradiția asta pe care o duc ei mai departe a trezit interes chiar și peste mări, de s-au trezit prin 2008 cu un japonez care i-a pus să colinde și să danseze, în timp ce i-a înregistrat. Anul trecut a mai venit un japonez. Dacă era unul și același sau ba, unchiul n-a putut să-mi spună, „că seamănă toți între ei”. Oricum, e un mister pentru tanti Ilinca „de ce vor să vie ei la noi să vază? Ei n-au acolo la ei?”.
„Dar ce ne-a făcut japonezul, mamă, mamă! Nu ne lăsa în pace deloc. Am colindat toate colindele pe care le știam noi din moși strămoși și el tot făcea: Alta, alta! Pe mine mă durea genunchiul ăsta cu care am probleme, de atâta stat în picioare. Am căutat un scaun și acuma îți colind eu cât vrei! S-au dansat atunci și dansurile de la noi de aici”, își amintește bărbatul.
Ceata din Jijila, 2012.
În fiecare an, unchiul Ionel scrie versurile colindelor, dar nu pentru el, ci pentru alții care nu prea le știu. Acum nu vrea să mai dea caietul ăsta cu arc, în care a scris din nou colindele, „să rămâie pentru băieți, aici, în casă”. Îi cer să-mi explice puțin care-s categoriile de colinde și spune: „Primul colind este ‘Asta-i seara, seara-i mare’, care spune povestea nașterii lui Iisus. Mai este colindul de casă, în care se spune și numele omului, cum e ‘Doi meri ‘nalți’. Mai e colind de fată, ‘Ficea mircea ficea draga’ (pe care mi-l recită în versuri, ca să înțeleg despre ce este vorba) și colind de băiat, ‘Nouă frați‘ și ‘La lină fântână‘”.
Pentru Ionel Bucșitu Crăciunul nu este neapărat despre cârnați și sarmale, ci despre colinde învățate din moși, strămoși, despre buni jupâni, flăcăi voinici, fete de măritat și turme de oi.