Din cauză că am ieşit din „balonul meu de sticlă”, care în unele contexte înseamna ignoranţă, acum am capul împuiat cu informaţii care mai de care: de la politică, economie, chestii de actualitate până noţiuni vagi de it. Acum îmi vâjâie capul de atâta informaţie câtă primesc zilnic. Mă lovesc de ştiri cel puţin de la 10 seara la 7 dimineaţa. Şi mi-a intrat microbul atât de bine în sânge, încât acasă mănânc numai dacă tv-ul e dat pe Realitatea iar în metrou, după 9 ore de holbat la ştiri care mai de care, e musai să citesc ziarul, altfel pierd drumul spre casă. Probabil eram mai odihnită în ignoranţa mea.

Nu prea mai sunt situaţii în care să mă sune tata şi să-mi spună: „Ai auzit de nush ce eveniment?”. Se întâmplă fix invers: mă sună din când în când şi mă întreabă ce s-a mai întâmplat.

Acestea fiind zise, pot să destăinui că viaţa mea socială nu e prea intensă. Mai mergem la câte un film, un club sau ne strângem undeva să pierdem vremea. Asta cu prietenii apropiaţi. N-am timp să mă văd cu ceilalţi prieteni şi nici să-mi fac cunoştinţe noi.

A, da. Momentan, cea mai bună prietenă a mea e Libia. Când ajung la serviciu, o întreb: „Ce mai faci, draga mea?”. Şi ea îmi răspunde prompt, ca pe Twitter: „Ce naiba să fac? Mă bombardează aştia din toate părţile.” Şi discutăm aşa până dimineaţă, timp în care eu povestesc pe site tot ce îmi spune prietena Libia. Normal că îmi dă voie, doar nu dau din casă aiurea…

Uneori îmi doresc ca noaptea să dorm şi de cele mai multe ori îmi doresc ca ziua să dorm. Recordul este de 13 ore. Bine, nu m-am forţat prea tare. Sigur pot mai bine de atât. Setez alarma la o anumită oră, conştientă că ar trebui totuşi să mai şi trăiesc, şi când aud zgomotul ală enervant opresc alarma exact aşa cum am setat-o. Ascund telefonul sub perne şi dorm până când mă trezeşte cineva. Acesta e scenariul în care joc cel puţin o dată pe săptămână.

Cine a afirmat, după ce a petrecut o seară prin cluburi sau la nunţi, că somnul de noapte nu se compară cu cel de zi, are o idee vagă despre ce înseamnă asta de fapt. Este minunat când vii după o noapte întreaga de scris live text despre nenorocirile din Japonia şi vecinul de sus se joacă cu câinele şi ală de alături are de dat vreo 187363934821 de găuri cu bormaşina. Ajungi să înjuri lumina aia care te trezeşte prompt imediat cum adormi şi ai fi în stare să îţi rogi colegii de apartament să lase vasele nespălate vreo săptămână, exact până când ai tu liber.

Noaptea, când sunt la serviciu, nu prea mai am probleme cu somnul. Adevărul e că în ultima vreme nici n-am avut timp să am vreo problemă. Mi-au ţinut companie prietenele Japonia şi Libia toaaaată noaptea.

Cam astea sunt motivele pentru care nu mai trec cu lunile pe blog. Nu am despre ce să scriu, momentan. Nu cred că vreţi să vă povestesc ce se întâmplă în lume. Probabil vi s-ar părea foarte plictisitor. E drept, starea asta de „nu am chef azi… nici azi… nici mâine” este cauzată şi de vremea câcăcioasă care nu se îndură să ne scutească odată. Primăvara înfloresc, cum spune un prieten. Deci să vină primăvara să pot fi şi eu Oana din nou.