Acum patru ani și două luni, stăteam țintuită în pat, cu ochii spre peretele ăla alb, cu ceas roșu. Cu picioarele adunate la piept și cu o colecție impresionantă de șervețele folosite împrăștiată prin pat.

Nu știu cum sau de ce, am ajuns la tine acasă. Mi-am reluat poziția pe canapea și te-am urmărit cum te plimbai cu calm prin cameră. Nu mai știu ce ți-am spus, dar m-ai ascultat. Mi-ai aprobat fiecare frază și mi-ai spus că e ok. E ok să fiu furioasă și mă înțelegi că doare. Mi-ai dat ceai și cărți și m-ai făcut bine.

Ți-am trimis mesaj din stația de metrou și ți-am mulțumit pentru întâlnire. Nu înțelegeam ce te-a făcut să-mi zici că ți-ar plăcea să ne mai vedem. Oamenii îmi spun că mă plac pentru că sunt veselă. Că am un zâmbet frumos și ochii nu-știu-cum. Dar atunci am fost cel mai antipatic om de pe Pământ. Eram deprimată și nici coerentă nu-mi amintesc să fi fost pentru că mintea mea era peste hotare. Aveam ochii roșii și știam că nu am ce să-ți ofer. Știam că nu am nici măcar puterea să încerc să zâmbesc. Simțeam că nu pot să respir de durere și mă întrebam de ce alegi să fii lângă mine.

Și ai rămas aici patru ani. Au trecut patru ani de când mi-ai schimbat viața radical și iremediabil. Cumva, mi-ai îndrumat pașii, și mi-a fost bine. Am tot râs de atunci, și-am și plâns. Am mai băut ceai, și-am citit cărți, și-am mâncat mâncare chinezească în vârful patului, miercurea. Și m-ai sunat atunci când te-a durut sufletul, exact cum mă durea pe mine când ne-am împrietenit. Nu ți-am dat ceai și cărți, ci compot și seriale.

Azi mi-am dat seama că viața mea ar fi fost alta dacă nu te-aș fi întâlnit, om frumos. Îți mulțumesc, Adriana!