Când m-am întors în București din vacanța de Paște, m-am urcat într-un taxi al cărui șofer era cam tuciuriu. M-a ghicit din start (nu că ar fi greu): ”Nu-ți plac manelele”. Mai departe, mama Omida și-a ieșit din rol, că a dat-o numai în bară: ”Gata, știu. Ești căsătorită, la casa ta, bărbat și doi copii”. OMG! Nu, nu, nu, nu! Nici măcar pe aproape. Atunci mi-a propus, la modul cel mai serios, să fie bărbatul pe care nu îl am acasă (care e doar închiriată). Dacă n-aș fi fost bine educată, aș fi râs în hohote.

Mi-a demonstrat că știe engleză, că ascultă și operă pe lângă manele și mi-a zis că intenționează să facă facultatea de psihologie, mărturisindu-mi că îi place să analizeze oamenii. S-a uitat în oglinda retrovizoare și când a văzut că îi răspund doar cu un zâmbet politicos, mi-a zis: ”Știu, mă vezi mai stat la soare, dar să știi că noi ne naștem mai liberi decât voi. Putem să ascultăm ce muzică vrem, să fim cum vrem să fim. Să știi că nu suntem proști. Există țigani cu trei facultăți, alții cu Conservator”.

M-am simțit prost că l-am judecat greșit și că l-am așezat frumușel și repejor într-o categorie. În apărarea mea, i-am zis: ”Trăim în ritm alert. Nu avem timp să cunoaștem oamenii, așa că avem nevoie să îi încadrăm undeva, că să știm la ce să ne așteptăm de la ei. E drept, există și excepții”.

I-a trecut supărarea destul de repede, cam după un semafor, și, deși mi-a cărat până la lift geanta în care mama mi-a pus mâncare pentru tot blocul, și mi-a dezvăluit că știe secretul unei relații (că femeia trebuie ascultată), nu s-a ales nici măcar cu numărul meu de telefon.

Mi-a revenit în minte faza asta acum câteva zile, când, pare-se, am fost catalogată. E adevărat, tindem să generalizăm. Așezăm fiecare persoană într-un locușor care credem că i se cuvine, până la proba contrarie.