De ce nu mi-ati zis, fratilor, ca blogul da insomnii? Toata noaptea am crosetat fraze frumoase, mi-am plimbat degetelele pe o tastatura invizibila si m-am intors pe toate partile in pat ca pestele la prajit. Da, asta se intampla in somn. M-am trezit la 9 dimineata. Oana draga, tu nu stii ca sambata se doarme cel putiiiiiin pana la 11? Dar nu, Batman visa la blog!

Buuun! Acum despre prieteni. Aici vine partea mai serioasa. Acum 3 ani, sa zicem, petreceam destul de mult timp singura sau cel putin in lumea mea. Doare cand ma gandesc la perioada aia.

Cu prieteniile e ca si cu iubirile. Ori e prietenia intre voi, ori nu. Degeaba incerci sa tragi de o relatie care nu merge, fie ea de prietenie sau amoroasa. Daca nu merge, gata! Elibereaza-te! Pastreaza ce-a fost frumos din trecut si mergi mai departe. Eu am stat mult timp pe loc. Ma gandeam ca oamenii care au prieteni nu mai vor alti prieteni. Dar uite ca au vrut.

Acum am parte de prieteni foarte faini. Imi sunt dragi si imi sunt buni. Invat ceva de la fiecare din ei, ma incarca cu energie dragostea lor si sunt fericita ca i-am gasit. Nu zic ca nici cei din trecut nu au fost buni sau nu mi-au fost dragi. Dar acum au ramas in trecut. Ne-am schimbat si fiecare a plecat pe drumul lui.

Am prieteni cu care ma vad rar. Altii care sunt atat de departe incat am muri daca nu ar exista messul. Cu unii, desi sunt departe, nu pot comunica omeneste decat face to face. Si bineinteles, cei care sunt mai aproape, fizic vorbind. Sunt cei care stau cu mine la telefon la 1 noaptea pana termin de plans, cei cu care fac chec, cei care ma incurajeaza cand sar cu parapanta sau ma catar pe vreo stanca. Toti imi sunt dragi.

Am sa scriu mai jos un fragment dintr-un articol scris de mine, care o sa apara in editia de decembrie a revistei Avantaje (nu fac publicitate mascata, fac publicitate pe şleau 😀 ). Dedic acest fragment tuturor prietenilor, fosti, actuali si viitori. Va iubesc, dragilor!

Mai e timp să întreţii o prietenie?

În ziua de azi toată lumea e în criză de timp. Uneori chiar şi prieteniile din copilarie, despre care se spune că sunt cele mai rezistente, se răcesc din cauza întâlnirilor din ce în ce mai rare. Am avut norocul să intâlnesc nouă femei care au prietenii exemplu. Vă doresc să aveţi puterea să le urmaţi!

Patru prietene, pe care nimic nu le poate face să nu ajungă la întâlnirea de miercuri seară, îmi împărtăşesc povestea lor. Când spun nimic, înseamnă că nici timpul, nici partenerii, nici joburile.

Raluca începe să-mi povestească: „Ne-am cunoscut în clasa întâi. Deşi stăteam la două blocuri distanţă, prima oară când ne-am văzut a fost în clasă. De atunci am rămas cele mai bune prietene. Mai târziu, când am mai crescut, ţin minte că nu era seară să nu ne vedem, să nu ieşim la vreo terasă sau la vreun film. Dana era cea care avea bani pentru că era singura care muncea. Ne dădea şi nouă mereu. Ne întreţinea. Era ca sora noastră mai mare şi mereu avea grijă de noi. Nici măcar la întâlniri nu ne desparţeam. Dacă una din noi avea întâlnire cu un baiat, el venea singur şi noi… toate!”
Din doua în două săptămâni se întâlnesc acasă la Marina. Manichiuristă de profesie, aceasta le răsfaţă pe toate, timp în care mănâncă pizza şi dulciuri. Ziua respectivă e pentru ele ca o terapie de grup: răsfaţ şi consiliere. Toate problemele işi găsesc soluţii în această seară. Şi obligatoriu trebuie să vadă un film. Dacă e thriller, cu atât mai bine. Se pare că fetele caută adrenalina în orice. Într-un weekend la Bran împreună, după un episod în care au incălţat schiuri pentru prima dată în viaţa lor şi şi-au dat drumul pe pârtie, aveau o nevoie imperioasă de adrenalină. Aşa că au mers la castelul lui Dracula şi în Casa Groazei”, povesteşte Marina făcând un gest care spune «Ce-o fi fost în capul nostru?»

Dar cele patru prietene au şi îndeletniciri mai… feminine. Se dau cu fel şi fel de creme, se machiază, fac schimb de haine şi la sfârşit, multe poze. Dar totul are un scop: să iasă în oraş ca fetele. Aşa s-a întâmplat într-o zi de iarnă când s-au întâlnit la Raluca acasă. Intenţionau să iasă în oraş, aşa ca au început când încă era soarele sus, operaţiunea „machiaj, coafat, manichiură”. Au pus pe jos o pătură colorată, ca la picnic, şi au dat startul distracţiei. N-a mai contat faptul că spre seară, aranjate ca nişte prinţese, au renunţat să mai iasă, aşa că au rămas acasă, la picnicul improvizat, cu pizza, popcorn, chipsuri, biscuiti, cappucino şi ciocolată caldă.

Pe forumistele de pe babyonline.ro le-am cunoscut într-o zi geroasă de luni. Au venit la şedinta foto împreună cu piticii, tăticii, o bunică şi o mătusă. Agitaţie de nedescris. Păreau că fac parte dintr-o familie, una uriaşă, ca la italieni. Copiii – toţi jucăuşi şi zâmbitori, un soi de grădiniţă ambulantă. Atmosfera degajată dintre ei m-a umplut şi pe mine de energie.

Despre cum s-a legat prietenia dintre ele, îmi povesteşte Anca: „Acum suntem cinci, dar la început am fost doar două. Eu şi Camelia eram două colege de facultate, nedespărţite: una lângă alta în amfiteatru, la cursuri, la căminul Moxa („acasă” la Camy) sau la Sheriff’s, la o pizza. Împărţeam toate problemele, dar şi zâmbetele. Acesta a fost începutul. Apoi au apărut baieţii (trebuia să se întâmple şi asta). Ei au lărgit cercul încetul cu încetul şi am ajuns să le cunosc pe Cri (Cristina), pe Mari (Marilena) şi pe Daniela. Barul sau discoteca, petrecerile onomastice sau plecările la munte sau la mare au deschis complet cercul prieteniei şi l-au sudat pe veci.

Camy a fost prima care a deschis apetitul pentru „familie”. Prima casatorită şi întreaga gaşcă invitată la nuntă.”
Când le intreb ce au în comun, ce le uneste, Anca răspunde prompt: “Fiecare avem caractere diferite, dar fiecare are nevoie de cealaltă. Ne ascultăm ideile şi ne dăm sfaturi fără ca una să se supere pe cealaltă. Eu sunt mai impulsivă, mai visatoare, mai pasională. Camy e mai ambiţioasă, mai econoamă, mai realistă. Mari este la fel de visătoare ca mine (suntem amândouă Balanţe). Daniela este mai exigentă, mai optimistă. Iar Cri este, zic eu, cea cu picioarele pe pământ. Deci, după cum vedeţi, facem împreună o persoană aproape perfectă. Mari este cea care indică rana cu blândeţe, Cami şi Cri încearcă să o diagnosticheze, Daniela şi eu încercăm să o vindecăm şi toate găsim apoi tratamentul pentru atenuarea durerii. Deci una fără cealaltă nu „rezolvăm un caz”. Nu ne-am cunoscut povestind despre noi, ci despre ce facem fiecare şi am trăit poveştile fiecăreia cu bune şi rele, strângând biluţă lângă biluţă în şiragul prieteniei, până la capăt.”

Le privesc cu admiraţie şi deja îmi sunt dragi doar pentru că şi-au găsit prietenele după care unii aleargă o viaţă întreagă.

[…]

“Ştiu că dacă mă doare piciorul sau sufletul se face ‘congres’ şi găsim soluţii. Ştiu că oriunde aş fi, cineva işi face timp pentru mine să bocim că…Michael nu mai e. Sau să râdem până ne dor obrajii de căzătura pe care am luat-o pe scări. Îmi place chiar şi atunci când primesc critici de la ele. Putem vorbi deschis şi despre lucruri mai puţin “plăcute”. În timp, am trecut peste câteva conflicte destul de serioase şi iminente. Ne-am regăsit tot împreună, poate chiar mai unite decât înainte. Îmi place să cred că sunt prietene de drum lung, prietene de-o viaţă”, concluzionează Mari.

Se pare că lipsa timpului este doar o scuză. Contează doar să fim hotărâte că vrem să ne întâlnim cu prietenele noastre dragi şi să avem puţină imaginaţie. Doar aşa putem ieşi din rutina de a ne întâlni pe fugă, la o cafea, cu fetele.

[…]