Selectează o Pagină

Recunosc, n-auzisem în viața mea de Andre Agassi până când o prietenă mi-a întins o carte: „Știu că n-ai treabă cu tenisul, dar o să-ți placă!”. Am răsfoit-o: ghem, rever, forehand. Mbine.

„Open. Autobiografie”, de tenismenul Andre Agassi, m-a prins atât de tare încât nu-mi mai trebuia somn, mâncare sau dans. Într-o zi, citeam mergând pe stradă, m-am asigurat că e verde, și am traversat. Am primit un sms: „Oana, nu mai citi în timp ce traversezi că te naibii vreun nebun”. Pur și simplu nu mă puteam opri din citit. Uneori merg blat cu RATB-ul , dar acum ajunsesem să-mi validez cardul de călătorie de fiecare dată, numai să pot citi liniștită.

Aseară, în loc să ies în club, am citit până pe la 4 dimineață. Din cauza asta am fost nevoită să anulez o întâlnire stabilită pentru azi, ceea ce n-am mai făcut demult, din câte îmi amintesc. Sunt om de cuvânt. Cartea asta e ca un drog: dă dependență. Te ține acolo, trăiești odată cu Agassi și te înfurie orice te întrerupe din citit, indiferent că îi zice job, foame sau telefon. Este o carte despre tenis, dar mai ales despre viața dinainte, de după și din timpul tenisului. Este despre viața unui om ambițios, dar sensibil.

Ca răspuns la entuziasmul meu față de carte, cineva m-a întrebat, ironic: „Tu chiar crezi că Agassi a scris cartea?”. Bine că ești tu deștept, mă. Atunci îl respect pe Agassi pentru munca sa, pentru depresiile sale, pentru felul cum și-a ales oamenii de care s-a înconjurat, pentru revoltele sale și, separat, pe autorul cărții. Better?

La sfârșitul cărții, omul scrie că s-a întâlnit cu un prieten bun de-al său și, timp de o lună, au stat la povești despre viața lui Agassi și au înregistrat pe casete. Apoi au transcris totul, vreo doi oameni i-au ajutat să dea o formă și, după doi ani în care tenismenul și-a cam neglijat copiii și minunata soție, pe Stefanie Graf, cartea a fost gata. Pe bune, chiar contează dacă a scris singur cartea? Chiar nu contează că n-a avut copilărie, că a fost obligat de tatăl său să joace tenis și a continuat să joace până la 36 de ani (până aici îi surprinde cartea viața), deși susținea că ura tenisul? Nu contează că a suferit îngrozitor în obsesia sa nebună de a fi perfect? Nu i se acordă niciun punct pentru lupta sa cu niște trăiri interioare năucitoare și cu durerile fizice cărora mulți nu le-ar rezista?

***

Cartea asta m-a prins într-o perioadă în care nu eram nici tristă, nici fericită. Poate mai mult apatică. Se răscolea trecutul în mine, iar prezentul îmi părea șters. Atunci Andre a așternut răspunsuri în fața ochelarilor mei. Nu poți să fii constant. Chiar nu poți să fii mereu fericit. Trebuie doar să-ți menții echilibrul. Te balansezi, te înclini mai mult spre stânga sau spre dreapta, dar important este să nu cazi. Rămâi în picioare.

El câștiga cinci meciuri, apoi pierdea două. Își bătea șapte adversari, îl învingeau trei. Apoi pierdea, pierdea, pierdea și dintr-odată câștiga. Și apoi tot câștiga. Nu știai niciodată dacă urma să câștige sau să piardă.

Înțeleg că Agassi e un zeu al tenisului, dar faptul că nu a fost constant în a câștiga îl face mai uman. O fi și el om. Atunci, dacă acest zeu uman trăia dezamăgiri, trecea prin depresii, era părăsit, suferea, îndura, plângea, înseamnă că e ok ca eu, un om simplu, să fac la fel, nu? Apoi avea o perioadă în care era fericit, totul mergea de minune, și o lua de la capăt. Strările alternau, iar el era într-un continuu efort de a-și menține echilibru. Așa e viața, măi Oana, părea că îmi spune Agassi. Un examen de echilibristică. Numai să nu cazi.

Apoi mi-a arătat că fericirea e sa îi faci pe alții fericiți. El descoperise asta târziu, eu am făcut terapie să uit. M-am străduit să mă pun pe mine pe primul loc, deși era ca naiba de greu. Dar în momentele alea când mi se îmnuiaseră picioarele și dădeam din mâini ca să-mi păstrez echilibrul, mi-am dat seama că nu mă pot ajuta decât dacă ajut alți oameni. Un gest altruit este, de fapt, egoist. Așa că m-am întors la cum am fost eu construită și am făcut ciocolată de casă, am împletit brățari și am cumpărat cărți numai să primesc zâmbete. Gata, m-am echilibrat. Mulțumesc, Andre Agassi!

***

Pentru că, atunci când am citit cartea, nu mi-am scos citate, am recitit-o acum (în diagonală) și am făcut ce trebuia. Sâmbătă noapte, în loc să fiu în club. Atât de bună e cartea.

Redau câteva.

„E treaba ta să eviți obstacolele. Dacă le lași să te oprească sau să te distrugă, nu-ți faci treaba, iar eșecul îți va cauza regrete care te paralizează mai mult decât o durere de spate”.

„Acum te doare, te doare ca naiba, dar asta înseamnă că îți pasă. Înseamnă că vrei să câștigi. Poți să te folosești de acest lucru. Ține minte ziua asta. Încearcă să folosești ziua asta ca pe o motivație. Dacă nu mai vrei să simți niciodată această durere, e bine. Fă tot ce poți ca să o eviți”.

„Nu voi încerca niciodată să te schimb, pentru că nu am încercat niciodată să schimb pe nimeni. Dacă aș putea să schimb pe cineva, m-aș schimba pe mine”.

„Cât de frumos e să visezi treaz. Visează cu ochii deschiși, Andre. Oricine poate să viseze când doarme, dar tu trebuie să visezi tot timpul, să-ți spui visele cu voce tare și să crezi în ele”.

„E singura perfecțiune care există, perfecțiunea de a-i ajuta pe alții. Este singurul lucru pe care-l putem face care are valoare și înțeles durabile. Pentru asta suntem aici. Ca să ne facem unii pe alții să ne simțim în siguranță”.

„Pentru asta suntem aici. Pentru a lupta în ciuda durerii și, când putem, pentru a le ușura durerea celorlalți. Atât de simplu. Atât de greu de văzut”.