Zilele trecute mi-am amintit de un text pe care l-am scris in anul 3 de facultate si l-am postat pe blogul domnului profesor Andrei Paunescu.

Am vrut neaparat sa-l pun si aici pentru ca inseamna mult pentru mine. Cu dedicatie speciala pentru Antonio, Cata si Breaza!

Începutul unui sfârşit

Dintr-o neînţelegere suntem prea puţini studenţi la cursul domnului Păunescu Andrei. Mai exact cinci. De obicei făceam şi cu tatăl acestuia, marele poet, dar astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat. Discutăm despre sesiune, despre examenul de Mass Media si Cultura care va fi săptămâna viitoare. „Mi-a făcut plăcere să vă predau acest curs. Sper că aţi învăţat multe…” îl aud spunând de-odată pe domnul profesor. Hei! Stop joc! Ce glumă e asta? Doar ce am dat examenul de bacalaureat, sunt fericită că am luat cu notă bună…

Cred că cineva s-a jucat cu telecomanda timpului şi m-a teleportat aiurea, în viitor, pe undeva pe la sfârşitul anului trei de facultate. Da, asa trebuie sa fie. Domnul profesor continuă cu gluma proastă şi ne întreabă ce planuri de viitor avem. Master, ceva? Doamne! Aţi înnebunit cu toţii? Atunci am planuri de trecut, nu de viitor! Eu unde am fost în toţi aceşti ani? Nu cântaţi Gaudeamus Igitur! Mai bine opriţi timpul! Mi-ar plăcea sa folosesc clişeul „Dar sună ceasul şi m-am trezit la realitate”. Cu riscul de a stârni râsul, da, l-aş folosi. Dar nu sună niciun ceas. Sunt în aceeaşi sală de curs, alături de câţiva colegi şi proful cel simpatic, astăzi cu glume proaste în program.

Gata? Aici se încheie contractul nostru pe trei ani? Dar am avut grijă să-l reînnoiesc în fiecare toamnă. Am semnat caligrafic in josul paginii şi am spus clar DA când doamna secretară mă întreba: „Eşti sigura?”.

Vreţi sa plecaţi? Foarte bine! La revedere! Vă doresc o viaţă frumoasă! Nici că imi pasă că o să ne vedem din ce în ce mai rar până la uitare. Şi dacă n-o să mai vină nimeni să îmi ceară subiectele pentru examen, ce? Cu atât mai bine! Da, da…

M-aş apuca acum de fumat numai ca să pot ieşi în pauză la o ţigară şi un pahar de vorbă cu regretatul şi minunatul profesor Pruteanu. Cu toate emoţiile pe care le aduc reflectoarele şi scaunul acela de moderator… aş mai filma încă douăzeci de emisiuni cu cel mai de gaşcă prof, Andrei Păunescu, şi cu profa de radio care nu se poate opri din vorbit. Aş mai face încă patrucezi de caiete de practică cu veşnicul număr de teme – paisprezece. Aş mai chiuli de la Deontologie din cauză că nu îmi place profa, citind pe afară ziare gratuite. Da, Breaza, îţi dau şi subiectele, şi rezolvările, numai vino la examen să fim iarăşi cei patru crai de la Răsărit. Am să mă uit iar ca tâmpa la proful de Politologie. Vreau să râd din nou cu Michelle să răsune toată facultatea. Promit să nu mai întârzii niciodată şi să nu mă mai strecor la cursurile celor din primul an de dragul sălii imense cu scenă, boxe şi scaune tapiţate cu catifea, ce i se spune pe bună dreptate Amfiteatru.

Nu mi-am găsit jumătatea la cursul de fotografie. Cu siguranţă n-am să ies cea mai bună jurnalistă din facultatea asta. Nu mi-a făcut plăcere să dau banii pe taxă, cu atât mai puţin să stau la cozile alea ceauşiste ca să înregistrez chitanţa. Nici viaţa mea de student nu a fost aşa cum povesteau colegii mai mari. Dar ce mai conteză? A fost frumoasă chiar şi-aşa şi o să-mi fie dor…

Trăieşte fiecare clipă ca şi când ar fi ultima. Uşor de zis, greu de făcut. Nu mai pot da timpul înapoi… Nu-mi rămâne decât să mă bucur de absolvire şi să învăţ o lecţie importantă: să nu mai lipsesc din viaţa mea. Aş putea să mai urmez o facultate, dar nimic nu va mai fi la fel, căci ciorba încălzită de două ori nu mai are acelaşi gust.

Aşadar, să ne aruncăm tocile în sus de bucurie, să ne stergem lacrimile şi să înghiţim în sec, dar să începem să trăim din plin, cu bune si rele. Urmează un nou început.