După experiența de aproape 3 săptămâni din Zig Zag, proiectul tinerilor care bat țara în lung și-n lat pentru 5 ani în căutarea oamenilor faini și locurilor deosebite, mi s-a făcut așa o poftă de săpat după tradiții și autenticitate.
Primul pas a fost să-mi caut costum popular dobrogean, căci de-ăsta sânge îmi curge în vene. Am înnebunit pe toată lumea. Am mobilizat toată familia, am bătut târgurile de acareturi din București, am căutat pe OLX și, atunci când oamenii îmi spuneau că nu mă pot ajuta sau ridicau din umeri „că pe la noi nu s-au purtat”, am început și eu cu de ce-urile. De ce nu s-au purtat și pe la noi, decât la serbări, de ce nu ne-am păstrat autenticitatea, ce-a fost cu Dobrogea asta, cum de n-avem o diversitate mare de costume cum e în Maramureș? De-astea. Sigur, câteva teorii am, cum că faptul că zona a fost mult timp sub stăpânire otomană, dar mi-am propus să vin la sursă și să sap puțin.
Așadar, al doilea pas a fost să vin mai devreme acasă, la Măcin, pentru sărbătorile de iarnă și să fac o serie de interviuri prin care să aflu cât mai multe despre tradiții, costume populare și colinde.
Muzeul satului de la Jijila, o cameră și o mulțime de povești
Mama știe că am o afinitate pentru lucrurile vechi și de calitate, că doar de la ea o moștenesc, așa că de câțiva ani mă tot roagă să mă duc la Muzeul Satului din Jijila. „Hai mă Oana, treci puțin să vezi ce lucruri minunate are doamna acolo!”. Eu vâjâită, să fac cât mai multe când veneam o fugă acasă, lăsam mereu muzeul pe ultimul loc și, evident, îl ratam. Acum, dacă am știut exact ce caut, primul loc pe care l-am vizitat a fost, desigur, Muzeul Satului de la Jijila.
Căminul cultural, biblioteca și muzeul satului, toate se află sub cheia unui om de încredere: bibliotecara Liliana Alecu. Mă întâmpină cu un zâmbet cald, „Hai, Oana, să-ți arăt!”. Dincolo de o ușă din termopan, mi se întind la picioare țoale lucrate în război și, mă duc direct în copilărie, în vacanțele de vară pe care mi le petreceam cu tălpile goale în țărâna de la Jijila, râșnița pentru cereale cum avea nea Marin, caloianul despre care auzeam mereu povești de la mama, ștergare dobrogene, rogojini împletite, modele țesute dar mai ales un război de țesut ca cel pe care mamaia îl asambla în bucătărie.
Miroase puțin a vechi, dar mai mult a istorie și a povești. Studiez fiecare colț în parte, mă minunez de unele obiecte care nu îmi par cunoscute, mă amuz de cuvintele de proveniență turcă și mi se face așa un dor de cusut cu ață roșie pe pânză, cum făceam la lucrul manual.
Liliana Alecu este responsabilă de toată îngrămădirea asta minunată de lucruri de aici. Îi sunt dragi lucrurile vechi, autentice, de când se știe, și începuse de la o vreme să strângă fel și fel de lucruri în bibliotecă, prin saci și printre cărți. S-a ținut de capul primarului, care o ușuia cu tot cu vechiturile sale, până când s-a eliberat o cameră și acesta i-a predat cheia. S-a dus la biserică, le-a spus preotului și credincioșilor că vrea să strângă lucruri vechi și să deschidă un muzeu, și-au început să-i tot vină oameni cu ce-au găsit autentic prin ogradă și prin pod.
„Le-am adunat în al 13-lea ceas, că dacă mai întârziam puțin le aruncau. De multe ori am pățit să îmi spună că au pus pe foc lucruri care îmi trebuiau mie. Păi cât am alergat să găsesc război de țesut… Cei bătrâni se duc, iar cei tineri nu le mai cunosc valoarea”, îmi povestește bibliotecara.
A adus aici bota cu care se căra apa la câmp, chiua în care decorticau grâul, plosca cu care erau chemați flăcăii la nuntă, râșnița cu piatră, tocila lui Moș Costică, cămăși de soacră, covoare lucrate în 4 ițe, copăiță, coghiliță, opinci, cicârâce, poze, documente vechi, ba chiar și o rochie de mireasă, din 1928, dintr-o mătase vegetală și câââte și mai câte.
„Dacă ar fi puțin mai aerisite, ar fi mai bine, dar ideea a fost să le strâng. Dacă ziceam că nu am loc, nu facem nimic. Am zis să nu fac prostia asta. Adun tot ce se poate și când o fi să am loc le mai organizez. Nu refuz nimic și văd eu ce e bun și ce e rău”, spune Liliana.
Răsfoind cu grijă printre documentele fragile și îngălbenite, am dat de un certificat de cununie din anul 1936 care atestă faptul că străbunicii mei, Dumitru și Ivana Racheleanu, i-au cununat pe bunicii finului meu. Obiceiul ăsta se păstrează între familiile noastre de trei generații. Aș fi chiuit exact ca la nuntă dacă doamna bibliotecară m-ar fi cunoscut de mai mult de juma’ de oră.
În fața căminului cultural șade o plăcuță care anunță orice trecător că acolo este un muzeu al satului, așa că Liliana Alecu s-a trezit cu vizite de la tot felul de curioși. Doi francezi au tras imediat rulota pe dreapta cum au văzut scris „muzeu”, iar un belgian s-a tot minunat că tocila lui Moș Costică funcționa fără electricitate, numai cât dădea la picior. În plus, cei care sunt plecați în străinătate, vin acasă vara în concediu și mai trec și pe aici, să-și amintească de cum era satul odată, iar educatoarele aduc copiii care-s prea mici ca să fi văzut opinci, suveici și cicârâce.
Bibliotecara ce și-a presărat câte o piesă de la un râșchitor și câte un telefon cu disc pe birou nu se mulțumește numai să colecționeze, ci se preocupă și de cum ducem noi tradiția mai departe. Cu gândul ăsta le-a propus educatoarelor să facă o clacă în care femeile mai în vârstă, din sat, să le învețe pe copilițe să coasă. Așa a descoperit-o pe tanti Paraschiva, femeia cu mâini de aur, singura care mai coase. S-au întâlnit iarna, de două ori pe săptămână, iar din mâinile fetițelor care nici nu știau să țină acul au ieșit mileuri și semne de carte. În timpul ăsta, tanti Paraschiva a făcut un costum tradițional de la A la Z care așteaptă acum mândru vizitatorii la Muzeul Satului.
Dacă ești dobrogean trebuie neapărat să treci pe la muzeu, căci sigur vei recunoaște cel puțin o bucățică din copilăria ta, iar de ești din vreun alt colț al țării sau al lumii, tot trebuie să calci pragul camerei cu frumuseți ca să te întorci puțin în timp măcar cu gândul!
