Mi-am organizat foarte bine viitorul. Cam cu riguroritatea cu care o fetiță păstrează ordine printre hăinuțele păpușilor. Sunt niște planuri pe care le-am zis cu convingere și fermitate de-a lungul timpului, într-o joacă de-a doritul și glumitul.
Când o să mă fac mare, o să scriu reportaje. O să umblu prin lume, o să cunosc oameni și o să le scriu poveștile. Vor fi reportaje de-alea care te prind și nu-ți mai dau drumul până când nu scot o emoție din tine. Cei din fața calculatoarelor vor uita că au intrat pe net doar să-și verifice mailul, iar cei care erau în treacăt prin fața televizorului, în drum spre bucătărie, vor rămâne acolo, pironiți, cu farfuriile în mâini. Așa va fi.
O să am doi copii. Un băiat și o fată. Băiatul va fi mai mare, iar diferența dintre ei va fi de doi ani și jumătate – trei. Robert și Maria.
Despre tatăl lor încă nu știu nimic. Are caracteristicile unor bărbați din viața mea, care au stat o vreme, apoi au plecat, a celor prezenți și a celor ale căror mâini vor poposi nițel în mâna mea dreaptă. Încă nu m-am hotărât cum trebuie să arate sau cum să fie. Sunt în continue simulări să aleg cea mai bună variantă, deci n-am încă un plan în privința asta.
Până acum ceva timp, aveam convingerea că o să mă căsătoresc și o să locuiesc într-un oraș la munte, respectiv în Brașov. Acum mi-a mai dispărut din hotărâre, că mă gândesc că mi-ar cam țiui urechile acolo. Soțul meu avea să fie, pe rând, bucătar, masor, jurnalist, psiholog, alpinist și hippiot. Sau toate odată. Am fi condus un VW Beetle și am fi fost cei mai spontani oameni din Univers. Dar ceva mi-a dat cu rest la planul ăsta, că l-am tăiat și l-am mâzgălit de atâtea ori, încât nu mai înțeleg nimic.
O să am prieteni frumoși, cu care o să mă plimb în toată lumea, o să dansez și o să râd în hohote. Casa mea o să aibă geamuri atât de mari, încât lumina de dimineață o să fie uneori deranjantă. În curte o să am o eoliană (căci va fi o curte mare, evident), pe acoperiș – panouri solare și voi face duș cu apa colectată de la ploaie.
Dar, desigur, sunt doar planuri mâzgălite de un copil ce-a descoperit culorile, visurile, puterea gândului și hotărârea cuvântului.
oana, sper ca acel copil sa isi pastreze in continuare visurile si sa creada ca ele vor fi realizate curand.
Ar trebui sa le pastrezi, sa scrii cat mai multe detalii si sa le colorezi cat mai mult! Sa stii ca functioneaza. Eu am putine lucruri care nu au iesit. Acum ca am terminat prima lista ma gandesc la urmatoarea. Cum spune mama la fiecare pas: acum ca l-ai facut si pe asta, care e urmatorul? Urmatorul la mine sa imi dau seama ce mai vreau 🙂 Pupici si be always awsome, like you already are! 😉
Mulțumesc 🙂 Nu curând. Toate la timpul lor, cu răbdare și tutun 🙂
Mai am în carnețelul cu minuni 🙂 Succes cu următorul pas! Gândește-te bine și fă-l cu hotărâre! 🙂 Multu pentru compliment! Pup pup!
Nu renunta la visele tale! 90% dintre oameni si-au inchis visele intr-un cufar si le-au lasat acolo…poate au si uitat de ele…
Toata lumea are aceasta tendinta, de a le inchide cand ajung pe la 20-25 de ani, cand vad de fapt ca ceea ce-si doresc nu se implineste cu una cu doua.
In ultima vreme am exersat ceva: mi-am propus ceva…apoi am facut tot ce mi-a stat in putinta sa reusesc si…s-a intamplat! Stii tu cum e: cand iti doresti ceva foarte mult, tot Universul lucreaza la implinirea acelui vis. Trebuie doar sa ceri!
Pupici!
Oana, viseaza in continuare! toate dorintele devin realitate candva …majoritatea, sigur, in viata asta.
Păi de-aia le-am scris, pentru momentele când rămân fără direcție. Atunci o să mă apuc să caut oameni. Ori să scriu despre ei, ori să-mi fie prieteni. Eu am 25 de ani, deci o să scap de tendința de a renunța la visuri? 🙂 Felicitări pentru reușite! Pup!
Multumesc! Nu renunta! Keep walking! Keep walking! Keep walking!
hei, cu mai multa rabdare si cu mai putin tutun
Inca nu ma hotarasc care articol e scris mai bine, care imi place mai mult, pe care sa l dau mai departe pt a fi citit. Ce sa zic, postul asta i miiinuuunat!
Mulțumesc, scumpo! :*
that was really nice to read … 🙂