De la primul meu job serios am plecat c-au vrut ei. „Oana, știi, te dăm afară pe criteriu social. N-avem nimic cu tine, dar n-ai credit la bancă, n-ai copii, n-ai familie”. Am plâns în hohote ca după o notă proastă luată în școala generală. Am luat-o foarte personal și eram foarte dezamăgită de mine. A doua zi, însă, m-am îmbrăcat frumos, m-am făcut cât de drăguță am putut eu, și m-am dus la serviciu pentru prima zi de preaviz: „Bă, dacă job n-am, măcar să arăt bine”.
La ceva timp au urmat și alte disponibilizări, căci firma o ducea într-adevăr nasol. Eu m-am apucat de vândut hăinuțe pentru copii, până când a apărut un job în care am crescut frumos.
Acum scenariul se repetă. După doi ani petrecuți cu entuziasm într-un proiect, „Oana, știi, n-avem nimic cu tine, n-o lua personal”, c-o fi, c-o păți. Și-așa a început vacanța dintre joburi, cum îi spun eu. Prima dată m-am panicat, apoi m-am bucurat. Până la urmă, după 6 ani în câmpul muncii, cică merit și eu o vacanță. Așa spune lumea. Păi atunci vacanță să fie, din moment ce nu pot spune „Nu, merci!”.
În prima săptămână am dat fuga la ai mei, la Măcin. Nu ca învinsa, ci de dor de casă, de ei și de viață fără program. Frumos. Mâncare gratis, cazare la fel, mofturi îndeplinite și aer curat. Apoi m-am întors la casa mea, și-au urmat ieșiri la teatru, la bere, la piscină, de mă invidiau până și cei cu job. Am plecat după floricele pe câmpii și după zăpadă bună de dat cu placa.
Dar azi e 1, se cam îngroașă gluma și pe mine mă apucă pandaliile. Vacanța, vacanță, dar io-s om activ. Tre’ să plec și să vin, să am ce povesti acasă și să am ce râde pe la serviciu. Să am mereu oameni noi pe care să-i descopăr și să fiu motivată să mă întrec pe mine.
De două zile am intrat în fibrilații. Că-s fată-n casă, că uite, ai făcut firimituri pe jos și doar ce am aspirat, că n-am niciun rost pe lumea asta și că nu-s bună la nimic. De-astea de criză de personalitate. Mi se cășună așa pe ceva și-apoi să te ții. Ieri m-am abținut, dar tot am fiert în mine. „Clanța asta, futu-i mama ei de clanță, o să se blocheze într-o zi și n-o să mai putem intra în bucătărie. O să stăm nemâncați și o să înjurăm că n-a fost nimeni în stare să o repare”.
Și el, săracul, zice: „Nu te mai stresa. Gândești prea mult”. E drept că-mi fac în cap scenarii nasoale și problema e că se și vede când mă gândesc intens la ceva, că-mi fug ochii de colo colo ca-n desene animate.
Acum gata cu vacanța, să vină jobul ăla de care-mi zic toți optimiștii că e păstrat bine special pentru mine.