Am o perioadă foarte interesantă în care cunosc multe lucruri noi. E o perioadă de tatonări. Întâi ating, timidă, cu degetul, mă retrag precaută la locul meu, apoi revin cu mai multă încredere şi pun toată mâna. Constat că nu e aşa rău, ba chiar e ceva interesant.

Cam aici intră cursurile de salsa, alpinismul în sală, concediul cu părinţii, nebunia din Vamă, plimbarea cu limuzina, discuţiile cu vechii prieteni şi începuturile alături de unii noi, testatul unui alt fel de clătită decât cel cu care eram obişnuită, ciorba la 6 dimineaţa după o noapte în club. Toate s-au întâmplat în ultima lună.

Salsa nu prea m-a prins. Ori n-am răbdare până trec de paşii de bază, ori am nevoie de un stil mai.. viu. Alpinismul e fain, dar parcă tot în zona dansului mă regăsesc mai uşor. Pitziponceala maximă, adică plimbarea cu limuzina, a fost cu ocazia unei petreceri a burlăciţelor. Deci să-mi fie iertată scăparea. Sincer, mult timp nici măcar n-am fost conştientă în ce zonă suntem sau că, într-adevăr, e o fiţă să te plimbi cu limuzina. Noi ne bucuram că eram toate într-un loc. Râdeam şi ciocneam pahare de şampanie. După plimbare a urmat dansul. Mult dans. Şi după dans, ciorba de pui a la grec, la 6 dimineaţa.

Mai interesant e că după această perioadă, simt nevoia să fiu singură. Am primit multe informaţii şi vreau să fac puţină ordine. Să văd ce şi cum mi se potriveşte, să văd ce-mi place şi ce nu.

Cert este că vreau să dansez. Am şi uitat de câte ori am dansat până dimineaţă în ultima vreme. Nici nu-mi treceau bine bătăturile, că o luam de la capăt cu ţopăitul până la epuizare. Dar e o epuizare plăcută care, după ce recuperezi orele de somn, te încarcă de fapt cu energie. Şi n-am făcut bătături din cauza calităţii încălţărilor, ci pentru că în momentele când mă dureau picioarele, atunci era cheful mai mare de dănţuit. Şi uite aşa am ajuns acasă de fiecare dată cu sandalele în mână.

La capitotul tachinări intră întâlnirea cu controlorii. Pentru că încă nu cunosc foarte bine zona în care m-am mutat, nu ştiu dacă am nevoie de abonament la RATB sau pot circula numai cu bilete. Aşa că mi-am pus câteva bilete în portofelul electronic şi circul cu maximă atenţie. Sunt atentă şi la hoţii de buzunare, dar mai ales la controlori. Ideea e că atunci când văd un nene doritor să îmi dea amendă, pac!, ataşez plasticul de cutia portocalie şi din momentul ăla se cheamă că merg legal cu RATB-ul. Pentru că acest portofel electronic seamană cu un card, nu o dată am circulat cu cardul de la vreo bancă în mână.

Urmând procedeul despre care vă spun, mergeam odată cu maşina. Nu ştiam exact unde trebuie să cobor şi eram geană să nu ratez staţia. La un moment dat s-au urcat doi indivizi care mi s-au părut suspecţi de funcţia de controlor. Apoi m-am gândit că poate învaţă la vreo şcoală care le impune să poarte cămăşi albastre şi pantaloni negri.

Eu eram aşezată la locul de onoare, fix lângă aparatul unde îţi piui biletul. Când am văzut că unul din ei a scos legitimaţia, mi-am mai spus o dată, pentru a mia oară, să îmi ascult instinctul. N-am mai aşteptat nicio secundă şi am şi validat cardul. Nene spune fraza deja celebră: „Abonamentul sau biletul la control”. Eu, amuzată de tupeul pe care l-am avut să „compostez” biletul chiar sub nasul lui, m-am ţinut în continuare de şotii şi l-am întrebat: „Cine? Eu?”. Evident deranjat de cheful meu de glume, spune pe un ton ofticat: „Ei, tu. De ce să mi-l mai arăţi tu? De frumos?”. Vaaaaaai! Abia m-am abţinut să nu râd în hohote. Am făcut asta când am coborât din ratb. Am scăpat de data asta 😀