Selectează o Pagină

Nu știu să gestionez relațiile cu oamenii care nu vorbesc. Mă străduiesc să interpretez tăceri, să surprind priviri, să aud orice oftat sau chițăit. Citesc ce spun mâinile, și ochii și spatele, dar naiba știe dacă citesc bine.

Uneori, am mai multe variante. Ochii dați peste cap înseamnă că am greșit, că omul ăla îmi arată că îmi e superior, că nu mai are răbdare etc. etc. Variantele astea mă amețesc, iar alegerea uneia dintre ele mă obosește cumplit.

Când mă privești cu ochii ăștia goi (te asigur eu că-s goi), ce-ar trebui să înțeleg? Nu te uiți prin minte, că te-am văzut clipind. Mă înjuri? Urzești un plan? Te gândești peste mări și oceane?

Dar zâmbetul? Doamne, ce e cu zâmbetul? Da, e drăguț așa, în general, dar nu acum! Am întrebat, răspunde. În cuvinte, de preferat. Deschide gura și rostește. Te rog, nu-mi zâmbi când eu aștept un răspuns important.

Am în mână o carte. „Emoții date pe față” îi spune și ne învață „cum să citim sentimentele de pe chipul uman”. Ai idee în câte zeci de mii de feluri poate fi interpretat un zâmbet? Eu trebuie să citesc ditamai cartea, de aproape 400 de pagini, ca să înțeleg ce îmi transmiți tu prin zâmbetul ăla? Nu mai bine faci un efort și deschizi gura?

Tăcerile sunt infinit mai complicate decât cuvintele. Îmi plac emoțiile (bune sau rele) rostite. Îmi place un discurs care începe cu „Nu știu cum să formulez” pentru că, totuși, vor urma niște cuvinte.

Ah, stai. Poate că tăcerea asta care mă scoate din minți va da naștere unei maxime filosofice. A, nu? Nu ești filosof? Atunci vorbește, că nici eu nu sunt mentalist.