Hotărâm să plecăm la munte. X nu poate în ziua aia, Y preferă în altă zi. Ne batem capul, calculăm, înmulțim, împărțim, decidem: plecăm marți, cu trenul de 08:30. Ajungem la gară și tanti aia ne zice că trenul nostru are întârziere 120 de minute. O SUTĂ DOUĂZECI DE MINUTE!!! Nici mai mult, nici mai puțin.
Dar e ok, mie îmi place drumul de acasă până la gară, mai ales până la ghișeu. L-aș face în fiecare zi. Și ador să mă plimb în echipament de munte prin București, că lumea mă privește așa: „Ete, fata asta pleacă la munte. Ce tare!”.
Ah, nu e nicio problemă că aseară m-am uitat la filmulețe cum se dădeau unii cu snowboard-ul și că apoi, în somn, mă străduiam să mă dau bine cu placa și să nu mai dau cu fundul de pârtie. E ok. Eu oricum mă plictisesc când dorm.
Și alergătura aia de dimineață, când e traficul ca naiba, după tramvai și metrou pur și simplu îmi face o plăcere nebună!
Dar cel mai mult și mai mult îmi place să mă trezesc dimineața. Uai di mini ce-mi mai place! Cu cât mai dimineață și cu cât mai puține ore dormite, cu atât mai bine. A, nu eram morocănoasă dimineață, la 7. Mă bucuram tare, tare mult, dar în interiorul meu. Și nici n-am dat cu piciorul ușii de la baie de draci, ci de entuziasm.
Nu, n-am mai plecat. Piș pe CFR!