Am întâlnit oameni care îţi spun cu uşurinţa cu care te-ar informa că a început un film interesant la televizor: „Urmează a opta operaţie. Am cancer”. Sunt persoane pline de viaţă, optimiste, care cred că boala e doar o glumă proastă. Şi care mai cred că se vor vindeca. Dacă ele cred asta, nu mai contează ce zic doctorii. Şi dacă totuşi doctorii sunt de acord cu ele, merg fluierând la spital. Îmi imaginez că se împrietenesc cu ceilalţi pacienţi şi spun glume înaintea operaţiei.
Însă am întâlnit şi persoane care suferă de boala asta nenorocită şi care ţin să te anunţe imediat după ce şi-au spus numele. Şi care continuă să se vaite.
Am cunoscut oameni care au pierdut cele mai dragi fiinţe, dar care au găsit în ei puterea de a mai schiţa un zâmbet în colţul gurii şi care au avut curajul să se nască din nou de dragul celui pierdut. Însă ştiu şi oameni care s-au pierdut şi pe ei, după ce şi-au pierdut jumătatea.
M-am intersectat cu ochi curioşi şi jucăuşi, dar şi cu ochi duşmănoşi. Am văzut picioare care dansează şi picioare care bat nervos ritmul ceasului. I-am întâlnit de sute de ori pe cei care iubesc oamenii şi o dată pe indivizii care se iubesc doar pe ei.
Lista e lungă şi e plină de oameni aflaţi în antiteză. Dar totul ţine de opţiuni. Optezi să îţi faci viaţa mai uşoară, poate fiind puţin naiv şi mai mult optimist, sau să îţi mai pui o povară în cârcă, cea a pesimismului?
Se spune că optimistul vede partea plină a paharului, pe când pesimistul o vede pe cea goală. Eu probabil sunt rodul celor doi, căci de fiecare dată când aud această frază, gândul îmi fuge la „picătura care a umplut paharul”. Atunci prefer ca paharul ăla să fie mereu gol. Dar e opţiune. Aleg să fie gol ca să nu dea niciodată pe afară.