Marea aventură: București – Linz (Austria) cu autostopul - Oana Racheleanu

Marea aventură: București – Linz (Austria) cu autostopul

By luni, noiembrie 26, 2012 1 , , Permalink

 

– Unde pleci săptămâna viitoare? Că merg cu tine.
– Nicăieri. Dar peste două săptămâni plec în Austria cu autostopul. Hai cu mine! Hai hai!

Florin a făcut 160.000 de kilometri cu autostopul și are probabil cel mai complet ghid de călătorie pentru cei care vor să se plimbe gratis. Pe om nu-l cunoșteam decât de vreo lună, deci dacă aveam să fac nebunia, măcar să o fac ca la carte: partener de călătorie prea puțin cunoscut, tărâm nemaicălcat, gazde necunoscute și… Doamne ajută de șoferi miloși și profesioniști.

Până să îi dau un răspuns final, am luat o decizie și m-am răzgândit de 173291627 de ori. Îmi tremurau izmenele și două nopți am dormit cu „dacă” în pat. Adică eu n-am dormit, că stateam cu ochii holbați pe pereți cu tot felul de scenarii în minte, însă „dacă” dormea neîntors. Ce-i păsa lui?

Am stat într-o dimineață până la 4 și am citit de pe blogul lui Florin tot ce credeam că mă va ajuta să iau o decizie, de la toate regulile autostopului, unde să stai și unde n-ai nicio șansă să prinzi vreo mașină, ce trebuie să îi spui din start șoferului (că n-o să-i plătești cursa) până la povești din propria experiență. Deja îmi era mai puțin frică. Aveam un singur gând care m-a urmărit timp de două zile: Îmi place viața. Nu prea știam cum să interpretez gândul ăsta. Mintea mea îmi transmitea că nu vreau să mor sau că trebuie să profit de viață?

Câteva zile m-am uitat la Bear Grylls cum e parașutat în deșert și în munți și cum, al naibii, se întorcea în civilizație. Mânca rădăcini și viermi, facea focul, se cățăra și înota, și tot mai avea chef de glume. Baga-mi-aș picioarele, ăsta umblă de nebun prin sălbăticie și eu nu sunt în stare să mă duc aici, doi pași? Și m-am enervat teribil că-mi era frică. Nu-mi place să-mi fie frică, pentru că asta înseamnă să fii slab.

Deci am zis „Da” și n-a mai fost cale de întors. Mi-am pregătit echipamentul complet, am printat hărți, am găsit cazare prin Couchsurfing, iar colegele de la ANM mi-au zis exact ce surprize ne rezervă vremea. Apoi, într-o săptămână și jumătate am avut timp să mă obișnuiesc cu ideea.

Și-am plecat. Scurt jurnal de călătorie

Sâmbătă, nu cu noaptea în cap, ci pe la ora 14, ne-am așezat la locul de autostop de la periferia Bucureștiului. Ne-am scos câte un sandwish și plăcuțele cu destinația și nici n-am apucat să mușcăm de câteva ori, că și oprește o mașină. Un nene simpatic care semăna izbitor cu tata ne-a dus până la Râmnicu Vâlcea, unde, în 15 minute am găsit mașină spre Deva, unde am și înoptat. București – Deva – cinci ore și jumătate.

Duminică, după ce am gătat de vizitat Deva, ne-am aşezat să stăm. Şi am stat aşa 40 de minute, cea mai lungă şedere într-un loc de autostop. Ăla a fost singurul moment din toată excursia când m-am simțit frustrată și nervoasă. Nu oprea nimeni, nene, și eu înghețasem. Ne-au salvat doi șoferi care ne-au purtat, în balansarea greoaie a TIR-ului lor, până la Arad. De acolo, un băiat stabilit de câțiva ani în Ungaria, și momentan angajat la IBM, ne-a luat până la Budapesta. Un austriac ne-a dus până la Gyor, de unde doi proaspăt însuraței din Țara Oașului ne-au dus până la granița cu Austria, de unde am mers cu un tirist din Răduți până aproape de destinația noastră, adică orașul Linz.

Luni, cu harta în mână, mi-am luat un abonament de o zi la transportul în comun (4 euro) și-am luat la pas centrul orașului Linz. Vedeam vreo cupolă sau vreo clădire interesantă, porneam spre ea, apoi mă uitam pe hartă să văd unde sunt. Și-am hoinărit așa printre străduțe, pe lângă Dunăre sau prin anticariate vreo 11 ore. Când oboseam, mă urcam în tramvai și coboram unde îmi părea mie ceva interesant. Mi-a plăcut și când tramvaiul a luat-o așa cătinel pe niște dealuri, printr-o pădure, dar călătorii mi-au zis că nu-i treabă bună cu biletul ăla al meu, că îmi trebuie unul expres. Orașul e liniștit, dar nu plictisitor, clădirile sunt superbe, oamenii beau punch și sunt haioși. Cred totuși că sunt haioși și înainte de punch.

Marți am vizitat Ars Electronica Center, Muzeul Viitorului, de unde chiar și cei neinteresați de tehnologie (ca mine) pleacă impresionați. Mi-am văzut toate organele interne pe o plăcuță, un aparat indica exact unde privesc ochii mei și am sărit în același timp cu un schior care participa la o cursă 3D proiectată într-o cameră. Ah, și am plecat acasă cu o fotografie a retinei mele. Plictiseala pe care o preconizam s-a transformat în trei ore și jumătate de minunat continuu. Apoi am urcat în tren (mi-am luat bilet, că la ăștia nu merge cu nașul) și am plecat la Viena. Clădiri frumoase, frig, hărți clare, târguri de Crăciun și turiști. Muuuulți turiști. Nu puteam să casc gura pe la vreo clădire, că intram în cadrul cuiva. M-am plimbat și prin orașul vienez vreo șase ore, iar la sfârșitul zilei mă durea orice pas pe care îl făceam. Cred că le dădusem bocancilor kilometrajul peste cap.

Miercuri a fost ziua tristă în care trebuia să ne întoarcem în țară. Am mers un kilometru și jumătate de-a lungul autostrăzii, până la locul de autostop, unde un bucureștean ne-a zis: „Băi băieți, nu prea am loc în spate, dar stați și voi înghesuiți și vă las la următoarea benzinărie că poate prindeți ceva de acolo. Ah, și să știți că eu nu iau niciodată oameni la ocazie”. Probabil că i-am părut simpatici că ne-a lăsat aproape 500 de kilometri mai încolo, la 40 de minute de Timișoara. Oameni buni, cu suflet bun și cu credință în Dumnezeu ne-au dus în oraș, unde am pus capetele pe lenjerii curate.

Joi am vizitat Timișoara și ne-am revăzut vechi prieteni, și, pentru ca norocul începătorului să fie cu mine până la final, am prins o mașină care ne-a dus direct în București.

Tragem linie și avem așa: șase zile, patru orașe vizitate, trei țări, 10 șoferi care ne-au luat la autostop, 2525 de kilometri, 60 de euro cheltuiți.

Urmează poveşti despre oameni şi sfaturi de la un începător în ale autostopului. Staţi p-aci.

1 Comment
  • CiPri
    noiembrie 26, 2012

    Felicitarile mele !