Foto: Alex Savin / treispre10.wordpress.com
Zilele astea, am ascultat, discutat, citit povești despre oameni care au plecat la capătul lumii ca să se regăsească. Unii au vrut să ajute, alții să se plimbe și o parte, să se analizeze. Au umblat după mâncare bună, zâmbete, Dumnezei și soare. Sau încă umblă.
Am doi amici, Laura și Alex, care s-au gândit să plece într-un an sabatic. Au strâns bani, apoi au renunțat la joburi și o vreme au trăit boem. Am mai băut o bere împreună și a doua zi au împachetat și au plecat spre Turcia. Apoi în India, acum sunt în Thailanda. Uite așa, pentru că pot. Nu umblă după echilibru, căci pe ăsta îl au deja. Sau așa îmi pare mie. Mănâncă tot ce le pare tentant, desenează, fotografiază, gândesc și lenevesc. La capătul lumii.
Mai știu oameni care au plecat în India ca să-și caute liniștea, ca să filosofeze și să intre în contact cu ei. Am citit „Mănăncă, roagă-te, iubește” în care o tipă caută și se caută. Am prietene care îmi spun că tare ar mai pleca în India.
Azi am citit un articol foarte frumos despre un tip din Chişinău care s-a dus în Rusia şi în Uganda, Africa, doar să le facă o fotografie celor care nici nu ştiau ce înseamnă asta.
A realizat că fericirea vine din lucruri simple. Da, ştiu, clişeu. Simţim şi noi asta de câteva ori în viaţă, în rest o spunem aşa, ca nişte papagali, în timp ce ne facem poze cu iPhone-ul, visăm la case cu etaj și ne dorim petreceri luxoase. Lucruri simple, da.
„Credeam că eu îi voi ajuta pe aceşti oamenii, dar m-au schimbat ei pe mine. De multe ori, când fotografiez copii, îmi dau seama că dimensiunea şi calitatea pozelor nu contează, ci faptul că, preţ de câteva minute, un copil primeşte toată atenţia mea“, a declarat fotograful, potrivit ziarului Adevărul.
E ciudat cum oamenii au nevoie să plece cât mai departe ca să descopere ce e în ei. Dar aș pleca și eu. Aici am tot confortul. Dorm bine în patul meu, îmi place mâncarea pe care mi-o gătesc, am prieteni cu care râd în hohote și plâng cu suspine. Am RATB, răcoare vara, căldură iarna.
Aș pleca numai să văd cum mă descurc în situații limită. Ce-aș face dacă mi-ar fi rău? Cum m-aș înțelege cu oamenii a căror limbă nu o vorbesc? M-aș împrieteni numai dintr-un schimb de zâmbete și dintr-un dialog al mâinilor. Oare o să plâng și o să vreau acasă? Dacă vreau acasă, o să vreau repede, repede, sau o să mai am nițică răbdare? O să descopăr ceva uimitor în mine și o să mă întorc alt om? Dar dacă n-o să vreau să mă mai întorc?
Momentan nu plec nicăieri. Nu mai departe de cât aș putea să consider „prea departe”. Nu plec pentru că deocamdată încă mă descopăr pe mine aici. Sunt curioasă de cum m-aș descurca, dar nu mă întreb des și insistent ce-aș găsi în mine dacă m-aș duce la capătul lumii. Deci mai stau o vreme.