După ce am scris zile în șir despre proteste, informațiile fiindu-mi servite din abundență și pe tavă de către televiziuni, am considerat că trebuie să văd cu ochii mei ce se întâmplă în Piața Universității ca să mă simt un jurnalist adevărat.

Intenția mea era să merg în Piață, direct de la serviciu, să arunc un ochi și după ce am terminat de constatat, să îmi îndrept pantalonii cărămizii spre casă. Ajunsă la fața locului, m-am plimbat nițel printre oameni cu jumătate de pachețel care mi-a rămas de la prânz, cu mâinile în buzunare și cu zâmbetul pe buze, căci pentru mine era spectacol.

După ce m-am întâlnit cu un amic, mi-am dat seama că eu eram încontinuu cu ochii după subiecte. După opt ore de muncă, nu puteam să ies din pielea de jurnalist. Am început să vorbesc cu oamenii, să sun în redacție și să transmit informații și să mă milogesc pentru niște poze (căci, evident, eu m-am dus cu mâinile în buzunare).

Oamenii scandau în treaba lor, jandarmii ne vorbeau frumos iar ploaia avea grijă să ne ajungă protestele până la piele. Am întâlnit oameni faini, exact așa cum mi s-a promis și am primit ceai cald, gratis, cum nu mă așteptam. N-am protestat pentru nimic. Am țopăit doar atunci când îmi înghețau degetele de la picioare și am aplaudat când nu mi le mai simțeam pe cele de la mâini.

Am ajuns acasă după 13 ore și am o singură concluzie: îmi cam place meseria mea.