Cum m-a făcut Rahat Bici să îmi dau demisia de la Adevărul în 2 săptămâni - Oana Racheleanu

Cum m-a făcut Rahat Bici să îmi dau demisia de la Adevărul în 2 săptămâni


 

Din titlu o să zici că Rahat Bici e un drăcușor care își bagă coada unde nu-i fierbe oala. Ei bine, nu-i chiar așa. Aș zice mai degrabă că e un fel de ritual în care cineva te apucă zdravăn de umeri și te zgâlțâie scurt, dar ferm, până te dezmeticești și îți dai seama cum ești tu de fapt.

Cum m-a făcut Rahat Bici să îmi dau demisia de la Adevărul? În programul ăsta de resuscitare a carierei am lucrat mult să-mi descopăr abilitățile specifice, acelea care mă fac pe mine unică, am identificat rolurile pe care le joc în viața mea și ce obiective îmi stabilesc la fiecare, am analizat poveștile mele de succes și situațiile în care am dat-o în bară, mi-am stabilit un vis măreț și ce pași trebuie să fac până acolo.

Toate temele pe care mi le-am dat sau cele pe care le-am primit, toate exercițiile pe care le-am făcut și zecile de pagini pe care le-am scris în jurnalul de bord al călătoriei ăsteia au avut în comun un numitor comun: scrisul poveștilor despre oameni faini.

Știu că am înnebunit pe toată lumea cu dorința asta a mea, dar până acum am făcut totul mai mult sau mai puțin intuitiv. În timpul programului Rahat Bici mi-am dat seama ce le lipsește textelor mele și cum pot să-mi îmbunătățesc stilul de scris. N-am avut o revelație peste noapte, ci am făcut pași mici, de la temă la temă, până când s-a conturat un plan pe care trebuie să îl urmez.

Cu planul ăsta în minte (da, are la bază tot povești), mi-a fost foarte ușor să-mi dau seama chiar din a doua zi că eu vreau altceva decât ce găsisem la Adevărul.

În plus, un aspect care a cântărit foarte greu în decizia mea a fost programul. Când dai de gustul libertății, când înveți, în sfârșit, după 2 ani, să te organizezi și să-ți gestionezi bine activitatea, dar fără să uiți să mai tragi și câte o fugă în parc cu bicicleta la prânz sau să te urci în tren pentru o excursie spontană în mijlocul săptămânii, e foarte, foarte greu să te întorci într-un birou, la un program de 8, 9, 10 ore. Simți că te sufoci, că ia foc scaunul sub tine, că monitorul îți arde retina. Te simți prizonier. Bine, ecuația s-ar putea schimba dacă ți-ar plăcea la nebunie ce faci.

Că mi-am anunțat demisia abia după 2 săptămâni, și nu fix în a doua zi, a fost pentru că am găsit acolo oameni foarte faini, în prezența cărora m-am simțit bine și de la care am avut multe de învățat.

După momentul în care am pus piciorul în prag, am mai stat încă două săptămâni, că nu-mi place să plec trântind ușa. Acum, după 2 ani de freelancing și o pauză de o lună la Adevărul, am revenit la statutul meu de om care-și face programul de capul lui (o să explic într-un material de ce nu e atât de simplu să fii freelancer).

Pentru cei care se grăbesc să sară cu „Vai, îmi pare rău că nu a mers cu Adevărul”, le zic că mie nu îmi pare deloc, dar deloc rău pentru experiența asta. Am cunoscut oameni mișto, am învățat lucruri noi, mi-am dat seama ce este prioritar pentru mine și ce mă face fericită și m-a ajutat să apreciez mai mult libertatea și, implicit, freelancingul.

Dacă este cineva interesat de postul de redactor pe educație pe care l-am ocupat eu la Adevărul, să-mi dea un semn în privat.

S-auzim de bine!

Foto: linkedin.com

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *