Selectează o Pagină

La începutul lui august, pe 7 mai exact, mă întorceam cu prietenul meu spre București de la Măcin, județul Tulcea. Eram la Drajna, la trecerea de cale ferată, unde toate mașinile așteptau să se ridice bariera. Stăteam la volan plictisită și priveam înainte, când din jeepul aflat la o mașină de a noastră a zburat pe geam o sticlă de plastic. Cu boltă, direct în iarbă.

Am făcut ochii mari și am ținut gura deschisă a mirare câteva fracțiuni de secundă. „Ai văzut?”, l-am întrebat pe prietenul meu. El, foarte prins de ce făcea pe telefon: „Da”. Câteva momente scurte de liniște. „Băi, eu mă duc!”, zic. Și el: „Du-te dacă vrei”.

Mi se urcase sângele în cap de nervi. Am pășit furioasă spre zona unde am văzut zburând PET-ul și când m-am uitat în iarbă, am văzut foarte multe gunoaie (sticle, ambalaje). „Fuck, care o fi al lor? Să le duc pe toate?”. Am încercat să calculez care ar putea fi al lor, dar până la urmă am ales intuitiv. M-am apropiat de portiera din dreapta a mașinii și i-am făcut semn băiatului din interior să deschidă geamul. Am spus ferm, dar nu agresiv: „Cred că v-a căzut asta”, iar tipul a răspuns, puțin încurcat: „Da, da”. A luat PET-ul, eu am plecat spre mașină, m-am întors cu privirea să le verific numărul mașinii, în cazul în care, habar n-am, ne-ar fi șicanat în trafic. Când am ajuns la mașină am văzut că Teddy filmase toată faza.

A doua zi am plecat în concediu și, pe când așteptam masa de prânz, m-am gândit să încarc video-ul. Am ales un ton ironic pentru că băieții au reacționat foarte ok. Mai vorbeam cu Teddy, mai scriam un cuvânt, mai ceream o ciorbă, mai căutam locația. La final chiar am verificat dacă e totul corect în postare, că nu prea eram atentă la ce făceam.

Apoi totul a început să se rostogolească. Prima dată timid, apoi s-a tot dus. Like-uri, share-uri, video-ul postat pe nu știu câte grupuri, cereri de prietenie, comentarii ba de felicitare, ba cu scenarii de ce ar fi putut să mi se întâmple. În momentul ăsta are 378.000 de vizualizări, 2.862 de share-uri și aproximativ 2.200 de like-uri, au scris articole despre faza asta Hotnews, Adevărul, Pro Tv, Republica, Libertatea, iar o fostă colegă de la Adevărul chiar mi-a zis: „Gata, de la omul care scrie s-a trecut la omul despre care se scrie”. Iar eu sunt cu sprâncenele urcate spre creștet. „Ce-am făcut, frate?”

Mă flatează cumva treaba asta, n-am de ce să mint, dar mai mult mă uimește. Am făcut un gest pe care poate să-l facă oricine. Da, recunosc, în momentul ăla a fost o doză de inconștiență. Pur și simplu n-am stat să fac scenarii, să mă gândesc cum să reacționez dacă se întâmplă X sau Y. Abia când Teddy mi-a zis că a filmat ca să aibă dovadă în caz de ceva, m-am speriat puțin. Dar pur și simplu nu mi-am făcut scenarii. Știam că asta trebuie să fac și basta.

Și am mai alergat și alte dăți după oameni pe trecerea de pietoni că „scăpaseră” bețișoarele de la cafea sau am sărit ca arsă când un copil și-a aruncat ambalajul de la înghețată fix în fața unui supermarket. Și nu m-am gândit niciodată ce mi s-ar putea întâmpla. Poate că asta e de bine sau de rău, dar până acum nu am pățit să fiu înjurată, scuipată, lovită sau mai știu eu ce variante am văzut prin comentarii. Poate am avut noroc până acum.

Cum să ți se urce sângele în cap de la un PET aruncat în iarbă? Păi după ce am documentat două luni subiectul colectării separate a deșeurilor, am vizitat gropi de gunoi, am urmărit cu camera un PET să văd dacă din clopotul pentru plastic ajunge unde trebuie, când am trâmbițat în toate părțile că trebuie să colectăm gunoiul pe categorii, să văd un PET care nu că nu e pus la locul lui, în clopotul galben, sau măcar la un coș de gunoi obișnuit, Doamne ajută!, ci îl văd în iarbă? Păi cum să nu te apuce toate alea? Cum să nu acționezi când știi că de la tine vine schimbarea? Da, în cazul de față, cele mai eficiente ar putea fi amenzile. Dar în țara în care trăim, în vremurile astea în care multe merg de-a-ndoaselea, stăm cu mâinile încrucișate, facem „Nțțț nțțț nțț” și ne dăm cu părerea pe Facebook? Și aici nu mă refer doar la gunoaie aruncate pe jos, ci la orice vedem în neregulă, dar închidem ochii: o femeie agresată în public, o mașină parcată pe două locuri, tineri care nici măcar nu se obosesc să meargă la vot, persoane care nu cedează locul în autobuz bătrânilor sau femeilor însărcinate, petrecăreți care dau muzica tare în mijloacele de transport în comun, un client care îi vorbește urât ospătarului și câte și mai câte. E o listă foarte mare de situații în care noi putem interveni. De cele mai multe ori, trebuie numai să vorbim. Nu ne cere nimeni să mergem la război (deocamdată), dar putem măcar să nu mai stăm impasibili. Să nu mai așteptăm la celălalt, să nu lăsam proasta educație să facă regulile.

Repet, poate că dau dovadă de inconștiență și poate că o s-o pățesc nasol, dar pur și simplu nu pot să stau cu mâinile în sân. Ceva ca un arc imaginar mă împinge și mă trezesc direct în situația respectivă. Spun ferm, dar fără agresivitate ce am de zis și gata, mi-am făcut treaba.

Ce-mi doresc eu după toată nebunia este ca măcar o parte (aș zice toți, dar nu e realist) din oamenii care au văzut video-ul ăla să ia atitudine. E mult mai riscant să stăm și să așteptăm. Să așteptăm să reacționeze altcineva, să se dea o lege care să prevadă nush ce, să vină poliția să dea amendă, să pice un meteorit peste ăla care face rău. E mult mai riscant pentru că în așteptarea asta o să fim conduși de reguli cu care nu rezonăm.