Știu, am mai scris asta: mă minunez de fiecare dată când intru pe blog, după multe zile, și constat că oamenii încă mă citesc. Ce citesc, nu știu, căci nu prea am mai scris. Probabil verifică dacă am postat ceva nou sau recitesc postări mai vechi.

Deși n-am mai scris nimic, mă gândesc în fiecare zi la blogul ăsta. Dar am ajuns să mă gândesc cu ciudă pe mine și cu un nod în gât. De multe ori mi-am spus că nu am timp să scriu. Când am crize de personalitate, mă întreb cui naiba îi pasă ce aberez eu aici. La un moment dat, am constatat că scrisul din suflet înseamnă de fapt superficialitate şi, în acelaşi timp, expunere prea mare. În ziua în care toate îndoielile astea au făcut horă în jurul meu, m-am oprit din scris.

De curând, mi-am terminat lucrarea de disertaţie despre „Credibilitatea surselor în new media”. Poate o să scriu mai mult într-o zi despre tema asta. Unul dintre cei 14 intervievaţi ai mei mi-a spus că multe bloguri dispar pentru că nu sunt nişate, pentru că bloggerii respectivi sunt generalişti. Eu nu sunt bloggeriţă, dar blogul meu o să dispără din frica mea de a scrie. De fapt, de frica de a fi judecată. Cândva, credeam că am ceva în felul de a scrie. Azi simt mulţi ochi critici îndreptaţi spre mine şi multe degete pregătite pentru a mă indica cu dispreţ.

Am cunoscut în ultima vreme jurnalişti mari, pe care îi respect şi îi admir. Cu unii n-am socializat prea mult. Doar s-a întâmplat să stau lângă ei, moment în care i-am analizat, am ajuns acasă şi i-am citit. Cu alţii am schimbat doar două vorbe, nici măcar faţă în faţă, dar la numele cărora zâmbesc amintindu-mi textele pline de viaţă pe care le-au scris. Pe lângă/pentru oamenii ăştia eu sunt ziarizdă. Ăsta a fost momentul când m-am oprit din scris. Dar nu de tot. La serviciu scriu zilnic, dar e altfel de scris. M-am oprit din scrisul care mă reprezintă şi m-am pierdut pe mine. Am citit şi am admirat atâtea scriituri, încât nu mai ştiu care e a mea.

De multe ori m-am întrebat dacă marii jurnalişti au avut momente de-astea de rătăcire, deşi n-aş prea crede. Dacă ar fi avut, ar fi pierdut timp important cu frici şi aberaţii şi n-ar mai fi ajuns aşa mari. Probabil.

Postul ăsta are rolul de a-mi da seama cât sunt de patetică şi de încăpăţânată. Opun rezistenţă mai ceva ca un catâr. După ce dau publish, o să mă las iar de scris. De fapt, nici măcar nu m-am reapucat.